La 28 ianuarie 1874 se năștea în orașul nostru un copil pe nume George Mironescu. Nimic deosebit căci mulți alți prunci au văzut lumina vieții în întreg areal al județului Vaslui, însă acest George Mironescu va deveni jurist, important om politic, profesor universitar, decan al Facultății de drept din București, fi-va întâiul vasluian căpătând titlul de membru de onoare al Academiei Române, primul dintr-un șir de peste 40 de personalități vasluiene adevărate repere ale spiritualității românești.
A venit în lume ca fiul lui Gheorghe Mironescu și al Ecaterinei. Tatăl său a fost magistrat și îndelungată vreme avocat de Vaslui, era fiul preotului din Trohan, din neamul străvechi de răzeși vasluieni, în timp ce mama sa era descendentă dintr-un neam de viță moldovenească din Cotnari. Va beneficia de aleasă educație, învățând de la fragede vârste franceza. Știm că asta era moda acelor timpuri, și, e foarte posibil să fi avut profesori particulari nu numai pentru simplul fapt că veniturile părinților permiteau acest tip de însușire a unor cunoștințe lingvistice, dar și din grija părintească în ceea ce privește pregătirea pentru viața la standarde burgheze a micului vlăstar. Nu e foarte important a stabili în timp când anume învață limba lui Dumas, înainte sau în paralel cu celelalte noțiuni specifice școlarilor mici. Certitudine e însă că învățământul de stat nu prevedea prin programa sa învățarea limbilor străine, era cu neputință, fapt subliniat și de informațiile documentare referitoare la evoluția învățământului vasluian. Știm cu precizie că George G. Mironescu a parcurs clasele primare la Școala de băieți nr. 1 din Vaslui care funcționa la vremea aceea cu doi, trei dascăli, maxim patru, din care doar Hrisoscoleu era titular pe catedra de matematică, deținând de altfel și funcția de director. Pentru înțelege mai bine, propun să facem un mic popas în istoria acestei instituții școlare vasluiene spre a arăta întâi de toate că fost înființată oficial în 1842 aducând în clasa de studiu 31 de elevi înscriși în 1841(un an înainte de înscrisurile ministeriale) cărora li se vor alătura alți 12 în septembrie 1842. Până în 1850 Școala de băieți nr. 1 are o “singură clasă” și cred că expresia face referire numărul de elevi școlarizați nicidecum la nivelul de studii unitar al unei clase, adică “singura clasă” era în fapt “clasă simultană” în care aflai laolaltă elevi de clasa I primară cu cei de clase imediat următoare. În septembrie 1850 numărul de înscriși permite înființarea unei a doua clase, mai mult ca sigur tot simultane, și abia din 1956 școala se mândrește că adună sub acoperișul ei elevi împărțiți în patru clase, ceea ce face să putem afirma(cu oarecare rezerve) că avem patru generații de mici școlari cu tot atâtea cadre didactice. Reiese așadar că în timpul domniei lui Al. I. Cuza şcoala publică de băieți din Vaslui avea patru clase. Cât despre directori, întâiul care a muncit la propriu pentru a clădi așezământul școlar a fost N. Chiriac Hagiu, ajutat financiar de Elena Șubin(proprietara târgului) care-și făcuse datorie de onoare a asigura în permanență lemne pentru încălzirea sălilor de clasă și lumânări pentru diminețile neguroase, astfel încât citirea slovelor și socotitul să se facă în bune condițiuni. Hrisoscoleu este profesorul de matematică ce va prelua directoratul(1861-1879), redactând și expediind numeroase memorii către minister în speranța obținerii de mobilier, construirea unei bucătării sau cumpărarea unui clopoțel. Despre el și pentru el sunt aprecierile revizorului școlar Mihai Eminescu care scrie în registrul de inspecție următoarele: “La inspecția făcută la 26 aprilie 1876 școalelor urbane din Vaslui, am constatat că școala de băieți are un mers regulat de dezvoltare. Metoda de predare a domnului Hrisoscoleu e demnă de toată lauda”.
Aproape că regret că George G. Mironescu nu a descins în viață și în mediul școlar vasluian cu vreo doi trei ani mai devreme, astfel încât amintirile sale să ne fi oferit asemenea detalii. Atât de aproape de Eminescu, atât de aproape de Hrisoscoleu cadru didactic de excepție, și totuși atât de departe, căci pășea în clasa I cu ghiozdanul în spinare câțiva ani mai târziu. Nu va uita locul în care “și-a început învățătura” purtând recunoștință pentru această școală, încurajând în 1942 intenția Primăriei Vaslui de a publica monografia școlii ce își serba centenarul. “Un centenar cultural la Vaslui”, articol semnat G. G. Mironescu în Convorbiri literare, arată cum Școala de băieți nr. 1 din Vaslui se numără printre cele mai vechi școli primare din țara noastră, funcționând în folosul școlarilor urbei chiar de s-a confruntat cu lipsuri materiale, chiar dacă cutremurul din 1940 i-a năruit clădirea. Mironescu nu ezită să vorbească “cu dragoste și recunoștință de I. Râșcanu, care a fost nu numai un institutor eminent dar și un om de o bunătate excepțională”, după cum nu trece sub tăcere cercetările, descoperirile profesorului Octav Mărculescu privind stabilirea cu exactitate a datei de înființare a instituției de învățământ. Două pagini și jumătate de istorie și cultură locală, ce aduc la lumină oameni și fapte de altădată. Revenind la G. Mironescu elev de școală primară, precizăm că finalizează clasele mici în vara lui 1883, cum altfel decât cu media generală 10, ceea ce înseamnă excelență, perfecțiune atinse ca rezultat al studiului intens.
Încrezători în posibilitățile intelectuale ale copilului, familia va lua decizia ca studiile gimnaziale și liceale să fie continuate la cea mai bună școală secundară din Iași, George Mironescu fiind acceptat ca intern al Liceului Național din Iași. Vă mai amintiți ce însemna a fi “intern”? Examen de admitere trecut, apoi școlarizare gratuită cu masă și uniformă asigurată. Dar mai presus de acestea, însemna învățământ de calitate cu profesori devotați. Ultimul an de liceu, pregătitor al examenelor de bacalaureat îl va parcurge în regim particular, la Institutele Unite din Iași care era la acea vreme școală de elită de nivel național. Mironescu ajunge aici în perioada de glorie a admirabilului liceu particular, bucurându-se de nu doar de buna organizare reflectată în condiții de studiu, mobilier, clădire. Atmosfera dominată de ordine și disciplină va avea rol determinant în modelarea, formarea caracterului adolescentului G. Mironescu, liceanul nostru aliniindu-se firesc celor dovedind spirit de muncă, celor cu dorință, strădanie a egala sau a întrece pe cei mai buni elevi. Și nu oricum, ci sub autoritatea înaltului profesionalism al dascălilor săi, remarcabile personalități ale vieții culturale românești. Dintre iluștrii profesori ai Institutelor Unite se cade să amintim pe Maiorescu predând filosofie și literatură, Petru Poni ținând lecții de chimie, Grigore Cobălcescu inițiind tinerii în științele naturii, A. D. Xenopol ocupând catedra de istorie. Negăsind pe niciunde în mediul on-line cataloagele Liceului Național sau a Institutelor Unite, rămânem la stadiul de presupunere dar nu cred să fi existat altceva decât aplecare spre carte, multe ore din zi și din noapte destinate studiului, nenumărate zile petrecute în biblioteci printre rafturi cu mii de informații din diverse domenii. Bun orator peste ani, e mai mult ca sigur că a citit opere literare ale scriitorilor români și străini, pasiunea pentru literatură fiind argumentată și prin/de parcurgerea cursurilor Facultății de Litere din București.
Așadar după susținerea examenului de bacalaureat pașii lui duc spre capitala țării, în octombrie 1891 fiind student la Universitate, înscriindu-se la două facultăți, terminându-le pe amândouă. Trebuie subliniat faptul că nu erau prea dese cazurile în care un student izbutea să facă față examenelor a două facultăți în același interval de timp, iar ceea ce face Mironescu este cu adevărat spectaculos! El va fi prezent la toate cursurile celor trei secțiuni ale facultății de litere(filologică, istorică, filosofică), dându-și trei ani la rând examenele semestriale specifice fiecărei secțiuni în parte. Cu examen de licență(1895) va finaliza doar secția filosofică, ceea ce poate însemna că pentru aceasta a avut o afinitate, o atracție deosebită, poate și datorită reîntâlnirii cu fostul profesor de liceu, devenit în foarte scurt timp renumit universitar bucureștean. Asemeni multor studenți ai generației lui, Mironescu a participat fascinat la seminariile lui Titu Maiorescu. “Zilele de miercuri și joi erau zile fericite” pentru că “în acele zile făcea câte o oră și jumătate de curs Titu Maiorescu”, predând într-o zi istoria filosofiei, iar în cealaltă zi logica. Printre sutele de tineri studenți din amfiteatrul Universității, George Mironescu “asculta cu nesaț expunerea cu adevărat magistrală marelui profesor”, căci “totul îi plăcea la dânsul: vocea sa foarte sonoră, gesturile sale”. La secțiunea filologică îi plăceau “lecțiile pline de erudiție ale neîntrecutului Hasdeu” universitarul ce ținea cursul de etno-psihologie, “interpretând cu neînchipuită ingeniozitate folclorul nostru”. Odobescu ilustra secția istorică a Facultății de Litere, care fără a avea o dicție atrăgătoare, impunea prin valoarea cursului. Coloși ai literaturii române în postura de universitari, ce poate visa mai mult un student la facultatea de litere!
Facultatea de drept e cea de-a doua instituție de învățământ superior ale cărei cursuri le frecventează cu interes și plăcere chiar dacă intuim impusa orientare spre magistratură a tatălui. Nu se opune dorinței paterne, este preocupat de completarea cursurilor profesorilor de la catedra universității, căutând a împrumuta spre studiu suplimentar cărți din bibliotecile personale ale cadrelor didactice sau ale unor cunoscuți avocați bucureșteni. Îi rămân vii în amintire orele destinate cursului de drept civil predat timp de trei ani de profesorul Constantin Nacu, însă recunoaște că cel mai frecventat curs avea să fie acela al profesorului C. Dissescu, prelegerile lui de drept constituțional fiind erudite și frumoase. Păstrează frumoasă apreciere profesorilor Toma Sterian și Petre Misir care veneau tocmai de la Iași pentru a-și susține orele de drept comercial și drept internațional. Lucrarea de licență cu tema “Despre lucrurile care pot face obiectul unui legat” va fi susținută în 1894, primind aprecierea unanimă a comisiei de examinare.
Posesor a două diplome de licență la numai 21 de ani, ar fi putut să găsească o slujbă bine plătită fie învățământ fie în avocatură. Dar neostoit în dorință de a învăța, va prefera să plece în Franța, dovedindu-se iarăși silitor, urmând în paralel cursurile de doctorat juridice ale unor profesori universitari cu renume mondial. Timp de patru ani va fi prezent la prelegerile lui Leveille și Cauwes, nu va lipsi din sălile studențești ale prestigioasei Sorbone unde preda Boutroux și Laromet, îl aflăm în aceeași perioadă la College de France ascultându-l pe Th. Ribot. Își trece teza de doctorat în 1898 cu o lucrare despre cazierul judiciar, “Traite theorique et pratique du casier judiciare”(263 de pagini) fiind elogiată, premiată și reținută de Facultatea de drept din Paris, tipărită un an mai târziu în Editura Giard et Briere.
Cu asemenea pregătire profesională, nu e de mirare că primește postul de procuror la Tribunalul Județului Ilfov, dar cum o carieră în avocatură ca supraveghetor just al aplicării legilor și ca reprezentant al statului în varii procese nu-l fascina, va alege imediat calea spre învățământul superior în cadrul Facultății de drept bucureștene. Intra în colectivul profesoral universitar pe bază de concurs(1901), parcurgea toate treptele ierarhice, docent fiind în 1906, apoi la doar 34 de ani ocupând post de conferențiar titular(1908) de procedură civilă, după ce mai înainte predare dreptul civil. Profesoratul a fost o adevărată vocație pentru Mironescu. Cei ce i-au ascultat conferințele de procedură civilă au avut în fața catedrei un profesor cu metodă clară de predare, urmărind a desluși metodic și complet principiile acelei materii aride. Studenții lui au învățat de la el nu numai arta de a preda dar și onestitatea profesională de a ține cursuri, nu discursuri!
Când în 1914 se înființa catedra de Enciclopedia Dreptului, facultatea a însărcinat pe George Mironescu să se ocupe de această nouă ramură a învățământului superior juridic și trebuie să menționăm că această materie de studiu era considerată o premieră în învățământul universitar de profil peste tot în Europa. Ce îl recomanda și de ce oare avea avea atâta încredere decanatul în capacitățile intelectuale ale lui Mironescu? S-a avut în vedere bineînțeles faptul că profesorul Mironescu publicase studii în toate ramurile dreptului(dreptul roman, dreptul civil, drept penal, procedură civilă, drept internațional, economie politică), s-a ținut seama pe de altă parte că era licențiat în litere și că urmase cursuri postuniversitare de filosofie la Sorbona la College de France. A atârnat foarte mult în balanță evaluării abilitățile de organizare a cursurilor anterioare, puterea și dăruirea în munca didactică. Cu mult calm se va așterne la lucru, conștient că îl așteaptă grea osteneală, dar rodnică i-a fost “roada” pe tărâmul Enciclopediei Dreptului. A dus la bun sfârșit sarcina profesorală, reușind să ofere o concepție modernă acestei secțiuni de știință juridică. În universită[ile europene acest curs cuprindea doar câteva noțiuni generale despre drept, completate de unele indicații și referințe istorice. Cursul de Enciclopedia Dreptului creat și susținut în România de G. Mironescu pornea de la cercetarea elementelor noțiunii de “drept”, examina originea și evoluția lui. Apoi, cursul schița principiile fundamentale ale dreptului insistând în cel privat, detalia organizarea și evoluția celor trei instituții juridice principale(familia, proprietatea, obligațiile), explica teoria Statului din dreptul public. Structurată în felul acesta, Enciclopedia Dreptului căpăta o vastă extindere fără a fi însă un conglomerat alcătuit din diverse indicații generale fără legătură între ele. Cursul lui Mironescu se dovedea a fi un studiu metodic închegat, părțile sale(capitolele sale) având strânse legături cu alte domenii științifice precum filosofia sau sociologia. Cercetările despre originea dreptului, ofereau profesorului Mironescu posibilitatea expunerii cu claritate a celor mai însemnate concepte filosofice(Kant, Hegel, Spencer), iar cercetările asupra evoluției familiei și proprietății, transformă subiectele abordate în adevărate și importante capitole de sociologie. Tipărit în 1915, suportul de curs aduna în 1020 de pagini enciclopedice informații despre ceea ce însemna dreptul ca știință. Astfel, cursul profesorului Mironescu devenea pentru studenții români un izvor bogat de cunoștințe, deschizând orizonturi largi de explorare juridică, filosofică, sociologică.
Enciclopedia Dreptului a devenit repede unul din cele mai audiate cursuri, așteptate cu interes și curiozitate. Studențimea era impresionată, fascinată de ceea ce reprezenta Mironescu, era profesorul predând ceea ce crease, era universitarul care deținând funcții politice venea cu plăcere la orele de curs. Autoritatea “ministrului dispărea încet, încet, și apărea caldă și impunătoare imaginea profesorului”, așa încât la sfârșit de oră pleca Profesorul! Era calm, zâmbitor, figura lui impunea prin bunătate și seriozitate, era omul menit să împartă darurile minții sale și bunătatea sufletului său, fiind întotdeauna la dispoziția studenților săi pentru a le da îndrumări despre felul în care trebuie să studieze, cum să se pregătească pentru susținerea examenelor sau cum expună public o temă anume. Așa a format profesorul Mironescu numeroase generații, prin examenele lui trecând până în anul pensionării(1939) zeci de generații, adunate cu sârguință ca dovadă de durabilă cristalizare a muncii didactice. 31 de generații de studenți l-au admirat și stimat pentru abilitățile și cunoștințele sale profesorale. Tot atâtea generații l-au iubit pentru pentru înalta sa atitudine morală, pentru sfaturile părintești, căci pe lângă lecțiile de la catedră Mironescu le oferea lecții de viață, viață așa cum a cunoscut-o el, nu drum drept de ascensiune ușoară ci dimpotrivă o cale de luptă cu încordări energice, uneori cu resemnări stoice. Să nu uităm că se remarcă prin înaltă competență profesională, iar calitățile sale de bun organizator îl recomandă în 1923 pentru funcția de decan al Facultății de drept, devenind astfel întâiul personaj originar din Moldova conducând destinele unei facultăți din cadrul universității bucureștene. În această calitate s-a preocupat în mod statornic să dezvolte, să modernizeze învățământul juridic românesc, introducând noi materii de studiu ivite pe plan universitar european ca urmare a evoluției problematicii juridice. În timpul decanatului său “nu a fost nici o neorânduială, iar rezultatele examenelor arată munca conștiincioasă a studenților”.
Pedagog și om de cultură a fost G. Mironescu, cu intensă activitate editorială în domeniul juridic și politic. Dincolo de munca la catedră, dedică timp prețios elaborării de studii, analize. În 1902 termina studiul didactic “Lacunele noului cod de procedură civilă” aducându-i completări în 1904 sub titlul “Analiza noului cod de procedură civilă”. Vastele sale cunoștințe juridice vor vedea lumina tiparului, fiind autor a cel puțin 39 de volume, remarcând printre acestea “România față de războiul european”. Apărută în 1915, lucrarea prezenta în paginile ei o radiografie a raportului de forțe ale principalelor părți beligerante și a consecințelor participării sau a neparticipării României la primul război mondial, volumul era o premieră editorială căci autorul ei supunea analizei un subiect de anvergură intercontinentală. Războiul și implicarea lui Mironescu în acțiuni de promovare pe plan european a drepturilor poporului român îl determină să-și reducă activitatea publicistică. Reapare în atenția specialiștilor în 1919 cu un amplu studiu în limba franceză destinat străinătății, oferind date competente despre cauzele pentru care țara noastră a participat la primul război mondial, arătând lumii justificarea necesității aducerii granițelor românești a provinciilor care de secole se aflaseră incluse în imperiile învecinate României. Trebuie spus că “Aperçu sur la question romaine” sau “Vedere generală asupra chestiunii românești” era în același timp o replică la valul de invective pe care presa ungară le revărsa asupra României ce “îndrăznise” să-și întregească teritoriile odată cu revenirea Transilvaniei la patria mamă. Tot pentru informarea corectă a străinătății asupra dezideratelor politicii românești postbelice, Mironescu publică în 1929 “La politique de paix”. Dar cartea cea mai elevată ca valoare științifică, o veritabilă noutate în literatura juridică românească a fost “Orientări în filosofia dreptului”(1939), carte ce i-a adus recunoaștere academică, căci în același an, la 31 mai, G. Mironescu era ales membru de onoare al celui mai important for științific al țării.
În paralel cu activitatea de la catedră G. Mironescu se afirmă și în plan politic, numărându-se încă din anii anteriori primului război mondial printre cei mai fervenți apărători ai drepturilor românilor. Există dovezi scrise a publicării unei serii de articole în ziarul “La Roumanie”, urmărind “informarea străinătății asupra drepturilor legitime ale românilor din Ardeal”, susținând cu vehemență realizarea unității naționale a românilor, pledând apoi pentru recunoașterea internațională a actului Unirii din decembrie 1918. A luptat cu pana, condeiul, dar a fost și participant la diferite întruniri, congrese internaționale pregătitoare actului Unirii. În martie 1918, după semnarea păcii de la Buftea, este printre semnatarii telegramei de protest adresată guvernului României, exprimându-și în acest fel alături de alți 62 de intelectuali și guvernanți dezacordul față de prevederile susamintitului act internațional. Nu e fără însemnătate că a fost membru al “Comitetului național al Românilor din Transilvania și Bucovina”, al “Consiliului național al unității române” și a făcut parte din delegația română la “Congresul naționalităților din Austro-Ungaria”, fiind prezent peste tot unde se discuta despre națiunea română, apărând interesele națiunii sale. Toate acestea 5îl situează pe G. Mironescu printre intelectualii contribuind decisiv la realizarea Unirii. “Realizarea unității naționale”, sublinia el la 30 iulie 1920, în cuvântarea rostită în Senatul României întregite ce avea în dezbatere tratatul de pace cu Ungaria, “era pentru noi românii, nu numai o chestie de dreptate ci și o chestiune de existență, căci prin împărțirea în trei grupuri răzlețe a poporului nostru, nu numai sufeream o nedreptate chinuitoare, dar însăși existența neamului nostru era veșnic în pericol”.
Ca orientare politică a aparținut Partidului Național Țărănesc, îndeplinind în decursul anilor importante funcții în stat. A fost de trei ori ministru al Afacerilor străine(1928-1929, 1930, 1931), activitatea sa politico-diplomatică cunoscând o permanentă efervescență. Merituos este anul 1930, în doar patru luni semnând și încheind o serie de tratate, convenții legi. Enumerăm spre exemplificare “Convenția de comerț și navigație româno-norvegiană”(21 iunie), “Legea de organizare a Camerelor de Agricultură”(1 iulie), “Tratatul de reglementare judiciară, de arbitraj și conciliațiune româno-belgian”(8 iulie), “Concesionarea Serviciului Român de Telefoane, SUA”(27 iulie), “Tratatul de comerț și navigație româno-englez”(6 august). În calitate de ministru de externe a prezidat delegația țării noastre la sesiunile Societății Națiunilor, a participat și la alte conferințe internaționale(Haga-1929, Olanda, Atena-1930). Mironescu a afirmat și a promovat cu claritate principiul sacrosanct al inviolabilității frontierelor stabilite după război, a condamnat și a respins cu vigoare curentele revizioniste, tentativele de revizuire a tratatelor postbelice. Cheia de boltă a menținerii păcii era pentru el respectarea tratatelor existente, considerând că “intangibilitatea acestor tratate este singurul mijloc de a menține și de a asigura pacea în lume”. “Popoarele noastre(țările din Mica Înțelegere) vor apără cu prețul existenței lor opera de justiție care s-a împlinit prin realizarea unității lor naționale. A încerca a atinge tratatele existente, ar însemna a risca a provoca un nou cataclism mondial ale cărui urmări vor fi funeste și acelora care le-au provocat”. Mironescu a atras atenția că revizuirile nu se justifică, “iar o revizuire pe cale pașnică ar presupune consimțământul popoarelor a-și trimite sub jugul străin conaționalilor liberi după atâtea suferințe și cu prețul unor sacrificii de nedescris”. Istoricul și publicistul american Milton Lehrer referindu-se în una din scrierile sale la acea perioadă în care se căutau soluții pentru evitarea unei noi conflagrații mondiale, consemnează numele românului G. Mironescu în grupul destul de restrâns al diplomaților care au gândit, acționat pe căi diplomatice în vederea consolidării păcii în Europa și în lume. Este o apreciere deosebit de onorantă pentru memoria acestui fiu municipiului Vaslui.
Apărător al hotarelor țării și al integrității teritoriale nu a respins însă ideea formelor de colaborări internaționale în primul rând pe criterii economice, preluând și susținând teza creării federației europene lansată de la tribuna Societății Națiunii de către ministrul afacerilor externe al Franței, Aristide Briand. Iată cum vedea el înfăptuindu-se formele și etapele, într-un efort de lungă durată: “va trebui să se încerce armonizarea intereselor a două, trei și pe urmă patru țări, să lărgim în mod continuu cercul. Se va stabili astfel încetul cu încetul o uniune economică regională. Se va lucra apoi în același sens într-o altă regiune. Când mai multe regiuni vor fi armonizate economicește se va încerca stabilirea unei legături de ansamblu… ”. În viziunea lui, după federalizarea economică ar fi urmat federalizarea politică, pacea fiind pentru totdeauna asigurată, garantat fiind și progresul continuu al națiunilor civilizate. Cititorul de azi recunoaște, înțelege și va aprecia desigur capacitatea lui Mironescu de a sesiza esența unor procese și tendințe care abia în vremea noastră au devenit dominante. Trebuie să observăm totodată interesul primordial pentru dezvoltare economică fără renunțare la suveranitate și în nici un caz cu acceptarea revizuirii granițelor.
Rămâne totuși un personaj controversat dacă ne referim la cariera politică, dar nu pentru că ar fi schimbat partidele ci pentru unele decizii privind viața politică și economică a țării. Pe plan politic intern a fost adeptul readucerii pe tronul României a lui Carol al II-lea, manifestând atitudine favorabilă revenirii lui Carol al II-lea în țară. În iunie 1930 Carol al II-lea se întorcea în țară cu gânduri de domnie, bulversând la propriu activitatea guvernului care în doar cinci zile va avea două rotații de prim-ministru(Maniu-Mironescu-Maniu) . În noaptea de 6 spre 7 iunie Maniu demisionează, nereușind să-l convingă pe Carol II să între în Regență. Prim-ministru cu misiune clară, G. Mironescu va anula punctele 6 și 7 din Statutul Casei Regale prin care Carol al II-lea își pierduse drepturile la tron. Astfel, Regența se autodizolva, Carol își detrona propriul fiu(Mihai) și devenea rege pe 8 iunie 1930. Urcarea pe tron a lui Carol al II-lea punea capăt crizei dinastice, dar deschidea calea unor frământări politice, generate de acțiunile acestuia vizând instaurarea unui regim bazat pe o monarhie autoritară transformată curând în dictatură. A fost regalist convins, a fost martor al instaurării dictaturii, demnitar de stat în timpul acesteia, considerând-o necesitate de apărare a statului împotriva pericolelor interne și externe. Însă asemeni multor oameni politici români, G. Mironescu a văzut și a denunțat pericolul Gărzii de Fier, iar ca ministru de interne a luat măsuri de îngrădire a activității nocive a acesteia. Dacă cele începute de el în acest sens ar fi fost continuate și de guvernele care au urmat, spun istoricii, tulburările politice interne ale anului 1940 ar fi fost evitate
A fost sau nu a fost un bun ministru? E destul de greu de stabilit, poate că nici nu e cazul să emitem astfel de aprecieri. Adevărul e că Mironescu ajunge la guvernare în dificila perioadă a crizei economice generale, când clasa politică e acuzată de corupție și neputință a gestiona, rezolva problemele economice și sociale grave de la începutul anilor ’30. Adevărat rul e că G. Mironescu a încercat să scoată țara din impas prin aplicarea unui regim de severe economii, traduse în concedieri colective și reducerea salariilor. Anii 1930-1933 au scos de pe piața muncii peste 300.000 de salariați, transformându-i în șomeri, în timp ce restul angajaților la stat au trebuit să suporte trei “curbe de sacrificiu” lefurile acestora resimțind drastice diminuări(10-25%). Cu toate acestea bugetul de stat a rămas deficitar trei ani consecutiv, apelându-se la sporirea fiscalității în paralel cu refinanțarea deficitului prin angajarea mai multor credite de restabilire. Pentru redresarea economiei naționale Mironescu obținea în 1931 a doua tranșă a “împrumutului de stabilizare” de 53.000.000 dolari nu înainte de a va dovedi acțiunea de sabotaj a guvernului liberal care trebuia dar nu contractase “împrumutul de dezvoltare” în valoare de 1.325.000.000 franci francezi. În 1932 în calitate de ministru al finanțelor, Mironescu aprobă plata imediată a salariilor restante și a pensiilor, apelând la fondul de rezervă a statului, iar pentru susținerea economiei va face demersuri pentru finalizarea altor ımprumuturi internaționale. Din nefericire, din împrumut în alt împrumut nu s-a ajuns decât la adâncirea crizei economice și financiare, ceea ce a dus la declanșarea revoltelor oamenilor muncii rămași fără venituri existențiale. Nu e neapărat vina lui Mironescu, acestea erau soluțiile la îndemâna politicienilor noștri în încercarea de a revigora capacitatea de producție a industriei românești care scăzuse cu aproximativ 40%. Măsurile aplicate de Mironescu în calitate de ministru al Finanțelor nu au fost populare, iar revoltele l-au prins în funcția de ministru al Internelor, nevoit iarăși a aplica sancțiuni dure pentru restabilirea ordinii. Trebuie să înțelegem că funcția l-a obligat să i-a decizii de reprimare a mișcărilor muncitorești din ianuarie-februarie 1933(greva feroviarilor și a petroliștilor) după cum trebuie să acceptăm situarea lui Mironescu pe poziții anticomuniste, privind cu dezaprobare și suspiciune schimbările sociale și politice din Rusia. Iată de ce, considerată o mișcare inițiată și condusă din afară, sub ministeriatului său de Interne s-a votat introducerea stării de asediu, periculoasă fiind considerată dezvoltarea mișcării comuniste din țară. În parlament(3 februarie 1933), Mironescu explica situația tragică creată și motiva brutalitatea intervenției armatei soldată cu morți, răniți și arestarea a peste 1200 de muncitori argumentând că agitațiile pe fond economic au degenerat în agitații politice.
Acestea fi-vor motive temeinice dispariției sale în închisorile comuniste, răzbunarea sistemului comunist fiind atât de cruntă încât nu se cunoaște cu precizie nici data și nici locul morții sale, osemintele-i zăcând în cine știe ce groapă comună. I-au fost retrase din colecțiile bibliotecilor publice toate cărțile, zelul a fost atât de mare, încât mare parte din scrierile sale au fost distruse spre a se pierde definitiv creația lui G. Mironescu. În 1948 avea să fie exclus în mod abuziv din Academia Română, lotul celor 100 de academicieni cărora li se retrăgea titlul științific fiind format cu precădere din teologi și juriști cu activitate politică. Chiar și decenii după moartea sa, a fost interzisă reeditarea operei, nu a fost permisă menționarea numelui și a titlurilor sale în biografii de specialitate. Din aceste considerente opera sa cuprinzătoare și diversificată nu a putut să fie studiată și nici utilizată științific în vreun fel. Noroc că au mai scăpat pe ici pe colo pagini de jurnal reținând luările sale de cuvânt în calitate de ministru al Instrucție Publice(1921-1922), ministru de Externe(1928-1931), prim-ministru(1930, 1931, 1935), ministru de finanțe(1931, 1932), ministru de interne(1927, 1933, 1935), ministru de stat(1938), consilier intim al Palatului Regal. Prin colecții particulare sau prin anticariate e posibil să mai fi supraviețuit puține din lucrările sale și e timpul ca ele să ajungă acolo unde le este locul, în rafturile bibliotecilor, la îndemâna viitorilor cercetători dornici a redescoperi și a pune în valoare… viața și opera lui G. Mironescu.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Serbătorirea domnului profesor G. G. Mironescu : 30 de ani de profesorat :10 iunie 1938(Tipografiile Unite Române, București, 1938); Elanul(nr. 88/2009, nr. 98/2010); Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui(Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006 ); Traian Nicola – Valori spirituale vasluiene : biobibliografii : vol. I(Vaslui, 2001); Convorbiri literare(nr. 9-10/1942); Marin Nedelea – Istoria României : Compendiu de curente și personalități politice(Editura Niculescu, București, 1994)
