Miroase a roadă coaptă în vii, mustește în butoaie zdrobitul miez de poamă pârguită sub arșița verii, domolită acum în ruginii zile de septembrie. Așa va fi fost și în 1958 când de pe dealul Dobrinei venea spre Huși un tânăr absolvent în horticultură. Ar fi făcut drumul înapoi spre Iași căci îi rămăseseră gândurile și idealurile timid înfiripate la Centrul de Cercetare Bucium, dar repartiția din buzunar nu îngăduia interpretări, împotriviri sau răzgândiri. Noroc că podgoria l-a fermecat, l-a vrăjit, l-a ademenit arătându-i frumusețile și nevoile sale, ținându-l legat cu fire nevăzute până în anul pensionării.
Nu cred să fie rău a ne așterne astăzi la povești din nevoia de a contura portretul “omului potrivit la locul potrivit” după spusa proverbului românesc și cred că este bine a aduce în prim plan specialistul care a sfințit locul în care a trăit și a muncit mai bine de patru decenii.
Ioan Neamțu e omul, inginerul, directorul, slujitorul viei și vinului, sclavul bunăstării atinse prin producțiile agricole care în ani au definit și au ridicat “orașul dintre vii”. El e neastâmpăratul stăpân al viței de vie, al podgoriei din care a făcut peste timp și pentru timp licori cu parfum de licoroasă tămâioasă de Bohotin și sprințară gălbioară sau verzișoară zghihară de Huși. El e inginerul cu doctorat în viticultură, reușind să fertilizeze întinse ținuturi lăsate pârloagă, obținând pe mii de hectare rezultate impresionante, modelând permanent nemărginita podgorie hușeană.
Veți fi surprinși să aflați că rădăcinile sale nu sunt nicidecum hușene, nu aparține prin naștere pământurilor județului nostru, vine dintr-un sat din Botoșani, născându-se într-o familie de țărani în toamna anului 1933. Trebuie să vă avertizez de la început că discreția i-a fost bun prieten în viață, așa încât va trebui să apelăm la romanul său “Rădăcini adânci”, dar cu prudență, astfel încât să nu cădem în mrejele plăsmuirilor literare considerându-le cumva adevărate, chiar dacă într-o variabilă proporție aparțin lumii reale. Recunosc, m-am lăsat sedusă de povestea vieții lui Ochiță(personajul principal, inginer horticol), mai ales că aprecierile critice ale lui Valentin Silvestru sugerează că “Rădăcini adânci” este romanul vieții lui Ioan Neamțu, o biografie duioasă a lui și a generației din care a făcut parte. Recunosc, zile la rând am scormonit după informații care să-mi confirme existența vreunui sat cu locuitori care să fi trăit de o parte și de alta a Prutului, definitiv înstrăinați după pierderea Basarabiei, așa încât Cotu lui Vodă din carte primea corespondent nu una ci mai multe localități precum Costuleni, Măcănești, Moreni. Iar când Ochiță afirma că satul lui purta nume de voievod, febra căutărilor m-a dus în geografia interbelică descoperind localitatea Principele Mihai, redenumită apoi de comuniști Tudor Vladimirescu. Am dat repede uitării satisfacția acestor descoperiri, întrucât revizuind notițele pregătitoare materialului de față aveam să realizez că locul nașterii este binecunoscut, după cum cu exactitate se cunoaște data nașterii și numele părinților săi.
Așadar, într-o zi de 25 septembrie, 1933, în Blândești din județul Botoșani, Ioan Neamțu deschidea porțile vieții în bătătură casei gospodarilor Ioachim și Elena. La vremea cuvenită a urmat clasele primare la școala din satul natal, fără cărți, fără caiete și creioane căci prin 1940 tăblița și plumbul erau rechizitele micilor școlari. Școala era departe de casă, avea cale lungă de străbătut pe ulițele satului, de aceea uneori o lua pe cărări, pe scurtături, înotând prin noroi sau praf. Școală exista în sat încă din 1893, funcționând aproape șase decenii prin case țărănești, având și căpătând clădire impunătoare abia în 1949 prin grija învățătorului Vasile Bălteanu. Acesta se prea poate să fi fost întâiul dascăl al elevului Ioan Neamțu, dar nu excludem posibilitatea ca tainele scrisului, cititului și socotitului să le fi deslușit sub autoritatea învățătoarei pensionare Ecaterina Iftode. Femeie înaltă, cu privire aprigă, îndemnând la studiu și disciplină, după cum este descrisă în paginile romanului. Nu ne spune Ochiță ce fel de elev de primară a fost, dar nelipsit din banca lui de pe rândul de la perete, nu e greu să credem că a fost silitor, scrijelind pe tăbliță și învățând temeinic tot ceea ce programa școlară prevedea.
E bine de punctat și de subliniat calitatea învățământul primar din vremurile acelea, studii, lucrări, tratate despre istoria învățământului românesc considerându-l la standarde înalte, chiar dacă se derula în condiții deosebit de grele cauzate de lipsa personalului didactic, a dotărilor de orice fel. Învățământul primar până în 1944 oferea pregătirea necesară unui școlar studios, îi asigura reușita la examenul de admitere la liceu(pe atunci cu o durată de 8 ani) fără să recurgă la meditații.
În ultimul an școală primară, când linia frontului se apropie foarte mult de granițele României, se produc iar schimbări în viața multor români, cei mici fiind retrași de la studii. Cât despre bărbații în putere, ei fuseseră chemați la arme, întâi alături de germani împotriva armatelor rusești(până în august 1944), apoi alături de ruși împotriva nazismului(din 23 august 1944). Copilul Ochiță și satul lui păstrează în amintire militari cantonați, pământ brăzdat de șanțuri și tranșee, liniștea rurală răscolită de șuierat straniu de bombe și explozii, valuri de foc, fum și scrum însoțite de hidoasa moarte. Însă faptele reale vor fi fost puțin altfel numai pentru faptul că Blândeștii Botoșanilor nu se află pe malul Prutului, ba chiar era destul de departe de linia frontului Pașcani-Iași-Chișinău. Asta nu înseamnă că nu șochează vorbele personajelor din Cotu lui Vodă care spun “trag ai noștri în ai noștri”, cuvinte ce exprimă în fapt absurdul și tragismul generat de pierderea teritoriilor românești(1940), când români de o parte și de alta a Prutului, frați, fii sau tați înrolați în armate diferite și vrăjmașe vor ajunge să se ucidă, slujind interese sub flamurile Axei sau ale Aliaților, luptând pentru apărarea sau redobândirea pământurilor- strămoșești. Nu uităm că Basarabia era pământ românesc și “iubirea de neam, de grai, de doină, de pâine, amintirea lacrimilor curse din cauza nelegiuirilor păgâne sau ale unor creștini au fost deopotrivă aceleași, indiferent de mal” de Prut.
Așadar în vreme de război cu linia frontului în spatele casei, învățătura trece în plan secund și cum tatăl îmbrăcase haină militară(de prin 1941), mama rămasă singură are nevoie de brațe de muncă pentru a lucra terenurile agricole și a asigura minimul de hrană familiei. Mama(din roman) spune-va copiilor săi: “școala-i lucru bun, dar munca la câmp nu poate rămâne în grija altcuiva decât a noastră. Dacă ar fi tatăl vostru acasă, atunci am avea altă vorbă, dar așa…”, a fost musai să se meargă cu mic, cu mare de la arat și semănat până la adunat recoltele și pus la păstrare acasă. Din primăvara lui ’44 până după război, copilul de 11 ani a uitat jocurile și visările, n-a mai alergat fără rost după fluturi și gângănii colorate, maturizându-se mult prea devreme, ajutor de nădejde fiind familiei sale care avea vaci, oi, cai dar și hectare de cultivat, trezindu-se întru împlinirea sarcinilor zilnice înainte de răsăritul soarelui, odihnindu-și trupușorul poate după răsăritul stelelor. A învățat “alfabetul muncii la câmp, de la topirea omătului până toamna târziu, când mantia albă acoperea din nou ogorul”. Vor fi fost multe neajunsurile și greutățile acelor ani, dar le-au trecut cu bine, nu se moare în neamul lui Ochiță, războiul și soldații nu distrug, nu fură, nu pradă agoniseala gospodarilor(ceea ce poate însemna că trupele erau majoritar constituite din români). “Viața nu s-a oprit în loc, iarba a prins iar colț fraged, livezile cu pomii așchiați au înverzit și-au dat rod, copii au început să râdă din nou, mieluțele cu canaf la urechi să zburde”, așa încât curând după terminarea războiului Ochiță îndrăznește să ceară continuarea studiilor. Se izbește de împotrivirea mamei care se opune căci e îngrijorată și speriată, strâmtorată de cheltuielile mari pentru impozite, lucrări agricole, la care s-ar fi adăugat din toamnă sume la fel de mari însemnând gazdă, taxe de școlarizare, haine și câte și mai câte pentru liceanul ce-și dorea completarea cunoștințelor școlare. Bunica hotărăște că băiatul merge “la carte”, promițând tuturor “ne-om descurca cumva”. Remarcăm cum tatăl nu este prezent în viața familiei, revine acasă după șapte ani de grea cătănie.
Cei 30 de kilometri până la oraș vor fi străbătuți în căruță, Ioan Neamțu(versus Ochiță) văzându-și visul împlinit, devenind licean de curs inferior al Liceului ” August Treboniu Laurian” din Botoșani. Presupun că devine elev de curs inferior(V-VIII) în toamna lui 1946, “Tabloul absolvenților liceului Laurian” confirmând finalizarea studiilor în vara lui 1952. De ce 6 ani în loc de 8, de ce diplomă cu examen de maturitate cu 10 clase în loc de 12? Legile învățământului reduceau durata studiilor gimnaziale de la 8 la 7 ani(1948), reduceau(1949) cu un an durata cursurilor liceale. Se aplica modelul sovietic(7+3) transformându-se liceele în școli medii de 10 ani. Ce făceau elevii Liceului Laurian în primii ani ai reformei învățământului? Învățau sub oblăduirea profesorilor D. Andrieș(director, limba română), Remus Cehovski(științe naturale, biologie), Cantemir(limba franceză)… În afară de procesul didactic asigurat de acești profesori dedicați nu doar la catedră ci și în activitățile cercurilor de științe sociale, științe naturale, cercul literar, elevii erau obligați să participe la “noile sărbători”, “strângeau oase menajere pentru împlinirea planului general la fabricarea fosfaților”. Primeau “înaltă misiune de a culege jir pentru porcii internatului”, își ridicau nivelul ideologic prin citirea cărților aferente, făceau lozinci, vizionau obligatoriu filmele propagandistice, participau “voluntar” la plantare de puieți, se “adăpau” din cultura sovietică “cea mai înaintată cultură din lume”. Suportau dresajul comunist!
Viața de internat l-a călit pe Ioan Neamțu, nu s-a plâns niciodată de solicitările extrașcolare, de lipsurile de tot felul(hrană, căldură, lumină, haine, bani, afecțiune părintească). Ochiță a îndurat metodele de disciplină aplicate de pedagog, a acceptat programul strict, și-a ascuns dorul de casă și lacrimile vărsate, simțindu-se răzbunat de toate suferințele prin rezultatele examenelor susținute care îl situau mereu printre primii clasați. În acest climat s-a plămădit caracterul dârz și plin de dinamism al viitorului inginer. Ochiță și-a dorit să fie elevul fără cusur, elevul perfect, să învețe franceza, latina, matematica, iar Ioan Neamțu va da dovada temeinicilor cunoștințe la vremea potrivită, dar până acolo mai avem puțin de povestit!
Întrezărim din firul întâmplărilor relatate în roman că familia Străbunu/Neamțu a avut hectare de pământ necesitând oameni la lucru plătiți pentru ajutorul oferit, înțelegem că făcea parte din categoria “țăranilor înstăriți”, ce vor fi forțați a se înscrie în colectiv. Comuniștii aveau metode de “convingere” bătaia, trimiterea la stuf, excluderea copiilor din școli, impunerea unor taxe de școlarizare exagerate pentru gospodarii satelor. După patru ani de liceu Ochiță este trimis acasă interzicându-i-se a reveni fără dovada “trecerii” la colectiv părinților săi. “I-au luat brațul drept, i-au muiat degetul mare în tușieră, deși știa să scrie și să citească bine, după care l-au apăsat pe o cruce neagră până a simțit o durere în coșul pieptului”, sunt imagini ale unor întâmplări care ne înfioară…”Au plecat din curtea noastră cu turma, cu boii de muncă înjugați la car, cu caii înhămați la căruță, cu mânzocii, cu vacile de lapte, cu vițeii, cu plugul și boruna, a rămas ograda pustie”. Simțiți durerea din cuvintele lui Neamțu care ne descrie după aproape jumătate de secol clipa în care familia sa pierde toată averea, rod al muncii cinstite? Așa s-a făcut “înscrierea” în colectiv a străbunilor săi! Tatăl supraviețuitor al războiului și celor șapte ani de concentrări, moare curând, supărarea(nu boala) scoborându-l în pământ. Se stinge și mama, orfanul Ochiță/Neamțu rămânând în grija rudelor sărăcite și neputincioase financiar a-l întreține la școală. Nu va renunța la studii, ultimii ani de liceu parcurgându-i în regim “particular”, învățând și susținându-și examenele la “fără frecvență”, plătind taxele de examinare cu banii câștigați în redacții de ziare botoșănene.
În toamna anului 1952, furnicarul de oameni de pe peronul gării mari din Iași putea auzi în difuzoare mesajul “candidații sunt rugați să treacă pe la biroul de informații”. Interesantă metodă de fluidizare a aglomerației, tinerii fiind orientați în zone amenajate de unde urmau să fie preluați și conduși către facultățile ce organizau concursuri de admitere. În mulțimea aceasta de oameni adunată din toată Moldova, Ioan Neamțu se va afla în fața unei importante decizii: să se alăture grupului ce se îndrepta spre Politehnică sau să urce în autobuzele ce și-ar fi pornit motoarele rulând spre Facultatea de Agricultură? Alfabetul literelor l-ar fi împins spre Jurnalistică, îi plăcuse forfota redacțională, însă chemarea pământului și alfabetul lucrărilor agricole i-au arătat calea spre Horticultură. Urma-vor patru ani de studii teoretice împletite cu studii practice în fermele institutului ieșean, finalizate cu licență la 23 de ani. Diploma îi confirma negru pe alb că devenise inginer horticol, specializat în cultura viței de vie, priceput a pune pe rod speciile pomicole și legumicole. Asimilase teoria privitoare la tehnici de prelucrare și de depozitare a diverselor producții agricole, avea noțiuni aprofundate de producere a vinurilor dar și de producere a materialului săditor. Pregătirea sa de specialitate avea la bază cunoștințe temeinice de biologie și fiziologie a plantelor horticole, noțiuni de botanică, genetică, agrotehnică, pedologie, topografie, management, marketing, contabilitate. Cea mai bună dovadă că s-a bucurat de aprecierea profesorilor universitari e numirea imediată ca “șef al unei formații de lucru nu departe de locul în care își făcuse studiile”. Presupunem că “locul” este GAS Bucium care era parte integrantă a Stațiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Iași(înființată în 1956), având ca principală sarcină dezvoltarea pe baze științifice a horti-viticulturii din partea de nord-est a Moldovei. Ioan Neamțu ajunge aici în perioada de început a cercetărilor românești în acest domeniu. E drept că nu a stat decât doi ani, suficient însă pentru a înțelege rolul important pe care îl are cercetarea în practica agricolă, îndeajuns pentru a lega prietenii ce se vor transforma în frumoase colaborări profesionale. Lăsăm în urmă romanul “aproape” biografic, cerându-mi scuze dacă n-am interpretat corect firimituri de informații presărate cu zgârcenie printre rânduri și personaje cu sau fără legătură cu realitatea.
Ajungem în 1958, la vremea culesului de struguri când avea să coboare de pe dealurile Dobrinei primul inginer horticol, moment în care tânărul Ioan Neamțu avea să-și ocupe postul de șef de fermă la puțin timp după înființarea Gospodăriei Agricole de Stat Huși. Începea un nou capitol din viața sa, născându-se metaforic pentru a doua oară, mai ales că intrarea într-un nou destin se nimerea a fi tot toamna, ca în trecutul nu prea îndepărtat al venirii sale pe lume. A ajuns în podgoriile Hușului într-o perioadă de regres, găsind pe rod doar 126 de hectare. Pentru a realiza dimensiunile cumulate ale dezastrelor atacului filoxerei și a celor două conflagrații mondiale facem cunoscut că în 1869 podgoria orașului Huși poseda 1740 de hectare de vie grupate în șapte ocoale, în 1907 suprafața viticolă din jurul orașului Huși era de 1204 ha, 859 din acestea fiind distruse de filoxeră. Pentru a înțelege la ce nivel a progresat viticultura hușeană sub mâna fermă și pricepută a lui Ioan Neamțu facem referire doar la suprafața cultivată(fără alte realizări notabile), în 1974 strugurii recoltându-se de pe 2383 de hectare, posibilă fiind atunci extinderea chiar la 3500 de hectare pentru că ritmul anual de plantare era de minim 50 de hectare, atingând adesea maximul de 200 de hectare. Ioan Neamțu avea să readucă podgoria Huși în rândul marilor podgorii ale țării! Și facem distincție, nu vorbim de regiunea viticolă Huși ci de podgoria orașului Huși, frumoasă dantelărie brodată pe dealurile ce adăpostesc “orașul dintre vii”!
Cine pe cine a ales e o întrebare fără un răspuns cert și poate fără prea mare importanță. Știm bine în schimb, că nu peste multă vreme avea să încolțească o adevărată legendă, drept care cele două nume s-au îngemănat. Dacă rosteai Huși îți apărea pe buze imediat numele directorului Ioan Neamțu, menționarea în ordine inversă fiind la fel de firească și inseparabilă! Să mai spunem încă o dată că vorbind despre Huși și Ioan Neamțu trebuia musai să amintești de vița de vie, de culturile acestei plante, de struguri și de vin. Competența profesională a horticultorului Ioan Neamțu a fost dovedită prin fiecare faptă, prin fiecare decizie. Responsabilitate, implicare, angajament, sunt trăsături de “caracter profesional” demonstrate de Ioan Neamțu nu peste un deceniu sau două de la angajare, ci din prima și până-n ultima zi, depășind adesea cele 8 ore de muncă semnate în condica de prezență. A fost inginer(1958-1964), director al IAS(1964-1990), apoi director al Vidișamp SA(până în 1993). Unicul specialist în anii de început, poate singur în cursa pentru posturile de conducere, dar sigur ambițios, destoinic, gospodar în adevăratul sens al cuvântului. Nu numai atât, permanent preocupat de dezvoltarea personală, urmând cursurile Institutului Central de Pregătire a Cadrelor din Economie(1973), obținând titlul de doctor în economie în 1981. Dar înainte de orice funcție sau grad ierarhic ocupat în unitatea agricolă, Ioan Neamțu a îndrumat, a supravegheat, a coordonat munca în teren, a avut grijă de vie și de oameni iubindu-i ca un părinte ocrotitor.
Plin de inițiativă și de un entuziasm năvalnic, tânărul inginer a trecut la fapte, a avut în vedere încă din primii ani extinderea podgoriei pe suprafețe neproductive, preluând, integrând hectare libere și înființând culturi care să aducă bogăție zonei. A înzecit numărul hectarelor plantate cu varietate de soiuri pure rezistente la înghețurile primăverii. A căutat plaiuri(terenuri) însorite, a măsurat temperaturile medii anuale, a calculat și a numărat la propriu zilele cu soare, a cercetat și alți factori ce influențează dezvoltarea viței de vie(fertilitatea solului, gradul de umiditate din sol, frecvența precipitațiilor, etc.), astfel încât înființarea de noi culturi să se facă pe baze științifice, în urma unor cercetări de specialitate în teren. Ce satisfacție mai mare poate avea un viticultor decât să vadă cum pante erodate deveneau vii roditoare, cum podgoria renăștea din cenușa timpului și creștea butaș cu butaș, rând cu rând, parcelă cu parcelă! Cu 180 chiar 220 de zile sub razele solare, soiuri noi s-au înrădăcinat pe colinele împrejmuitoare orașului Huși. Plantații cu soiuri pentru vin sau soiuri pentru masă, aromate sau nearomate, albe, negre sau roze au trimis spre cramă sau spre piață în prag de toamnă inconfundabile boabe de Aligote, Fetească albă, Fetească regală, Riesling, Sauvignon, Băbească neagră, Fetească neagră. Să nu credeți că a dat uitării soiurile nobile autohtone izgonindu-le în grădinile particulare ale țăranilor, dimpotrivă, le-a scos din anonimat, le-a ridicat la rangul cuvenit, le-a statornicit în producție. Avea să pună din nou în valoare vechi soiuri românești, Zghihara de Huși și Busuioaca de Bohotin, prima ocupând 70 de hectare podgoria Hușului, a doua fiind cultivată controlat pe 4,5 hectare.
Din podgoria lui Neamțu au pornit din nou în lume cele două băuturi alcoolice purtând paternitatea Hușului. Zghihara e a Vasluiului căci e răspândită doar în localitățile viticole aparținând județului Vaslui(200 ha), e numită Zghihară de Huși căci cea mai mare suprafață cultivată e aici. Despre licoarea bahică se spune că e “un sprințar vin de cursă lungă”, fiecare pahar cere pe următorul, papilele gustative percep o aromă plăcută ce amintește de florile de viță de vie, ochii văd o culoare galben pai, iar cunoscătorii îl laudă și îl recomandă ideal pentru petreceri de cu seară până-n zori de zi. Busuioaca se cultivă și în alte podgorii din țară(Pietroasa, Tohani, Bohotin-Iași, totalizând 100 de hectare), dar a noastră numită Busuioacă Bohotin de Huși(BBH) se diferențiază prin culoare, gust, dulceață. Din boabele violet-roșcate vinul nostru de Huși capătă o culoare roz provensal, strălucitoare, cu nuanțe de coajă de ceapă sănătoasă, curată, fină. Gustul Busuioacei de Huși e fructat amintind de fragi, căpșuni, frunze de busuioc, roiniță. Vinurile astea două sunt astăzi mărci tradiționale hușene, vinuri cu origine controlată, premiate la concursuri naționale, căutate pe piața internațională!
Vie a fost și vin s-a făcut pe dealurile Hușului cu sute de ani înainte de venirea lui Ioan Neamțu, dar el este cel care va așeza pe alt făgaș tot ceea ce înseamnă viticultura. Neamțu este printre primii ingineri care amenajează rețea de drumuri în interiorul podgoriei, ușurând astfel accesul utilajelor agricole. El este cel care a impus renunțarea la vechiul sistem de terasare a viilor pe terenurile în pantă, introducând sistemul tip “banchetă”, cu platformă înclinată pe toată adâncimea versantului, sistem verificat și acceptat ulterior de cercetarea științifică viticolă. Ioan Neamțu are curajul de a introduce experimental încă din 1968 forma înaltă de cultură a viței de vie, metodă pe care o va impune la nivel zonal și național ca necesitate de modernizare a viticulturii. Rezultatele experimentale cu avantajele economice decurgând din schimbarea sistemului de cultură sunt spectaculoase, ceea ce creează posibilitatea parcurgerii unei alte etape de lucru, determinând în sens pozitiv și mobilizator colectivul întreprinderii să înceapă din 1975 acțiunea de ridicare a scaunului butucului la 70-80 de cm. Directorul, specialistul Ioan Neamțu va cere tuturor lucrătorilor din IAS-ul lui să învețe tehnicile de tăiere corespunzătoare formelor de conducere a vegetației pe tulpini înalte și semi-înalte, așa încât se ajunge în 1978 ca aproape 80% din suprafețele viticole să fie astfel pregătite. Podgoreanul nostru știa că rodul stă în vârful foarfecii, chiar dacă până la recoltat mai erau multe operațiuni de executat. Reușea să-și impună ideile noi în rândul colectivului de specialiști, venind cu dovezi și argumente convingătoare, era capabil să creeze o atmosferă de muncă frenetică, era mobilizare generală, zumzet ca într-un stup de albine, fiecare lucrător dându-și silința a “face treabă ca la carte”. A știut să sădească în oameni dragostea lui pentru viticultură, salariații acestei unități s-au întrecut pe ei înșiși, efectele muncii lor fiind remarcabile. Informările ziarelor locale sau centrale evidențiau stadiul avansat al lucrărilor agricole la Huși, ceea ce o situa mereu printre unitățile fruntașe nivel zonal și național. Rezultatele IAS-ului Huși au devenit cunoscute și apreciate în rigidul mediu politic, inginerul Ioan Neamțu fiind printre puținii specialiști din țară care s-a bucurat de tot sprijinul din partea organelor politice și de stat. A profitat din plin de această șansă pentru a-și putea pune în practică ideile.
Amintim(și insistăm) că ideea de a mări și moderniza patrimoniul viticol prin defrișarea de suprafețe viticole în declin, cât și prin preluarea unor suprafețe pretabile pentru această cultură, apărea la nivel național abia în 1985. Preocupați de punerea în practică a acestui deziderat, viticultori din întreaga țară veneau la Huși, solicitând a vedea pe viu cum se terasează terenurile în pantă, care sunt distanțele de plantare în funcție de pantă pentru a înlesni mecanizarea lucrărilor agricole, aflau de la specialiștii noștri despre importanța respectării graficul tratamentelor de combatere a bolilor și dăunătorilor viței de vie. La noi la Huși, spre lauda inginerul Neamțu aceste etape fuseseră parcurse încă din deceniul ’70, spre lauda colectivului de lucrători ai IAS Huși podgoria era frumoasă, curată, bogată. Cei veniți “în schimb de experiență” aveau posibilitatea să vadă aici la Huși, unde Ioan Neamțu era director, metode avansate de organizare atât a muncii umane cât și a celei mecanizate, unitatea hușeană fiind etalon și model de performanță în cultura plantei de viță de vie. Încă din 1975 gradul de mecanizare(întreținerea solului, combaterea dăunătorilor) era de peste 72% în plantațiile pe rod, iar directorul promitea atingerea pragului de 90%. La Huși stropirea viilor se realiza cu elicopterul! “Meritul deosebit în obținerea acestor succese îl are directorul unității dr. ing. Ioan Neamțu, care și-a închinat viața acestei unități, și-a dăruit sufletul și mintea problemelor viticulturii hușene”. ( dr. ing. Stoian V. – președinte al Oficiului Național al Viei și Vinului) Unitatea agricolă hușeană a fost modernizată continuu și constant, înființându-se mai apoi și Complexul de altoire și forțare a butașilor de viță de vie, podgoria devenind un nucleu important de producere a materialului săditor. Nu sunt vorbe în vânt, informațiile publice ale Stațiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Iași, evidențiază faptul că în perioada 1986-1989 unitățile din Vaslui și Iași au produs/realizat 4-5 milioane de vițe altoite, asigurând plantarea în țară a peste 1400 hectare de vie cu soiuri noi, clone și material selecționat. “Era o adevărată revelație să te afli în mijlocul colectivului de oameni ai muncii de la IAS Huși, ca să constați concepția modernă și eficientă despre viticultură și să-ți dai seama că activitatea pe care o desfășoară poartă amprenta științei și noului inițiată și condusă cu multă competență”. ( Constantin Târdea – profesor universitar doctor)
Dovadă bună a eficienței economice atinse de IAS Huși este saltul producției înregistrate în decurs de două decenii. Dacă în 1959 producția de struguri la hectar a fost de 4622 kg, obținându-se doar 32 de vagoane de vin depozitate în 76 de crame, peste un deceniu producția de struguri la hectar era 8470 kg, vinul fiind depozitat în trei centre mari. Peste alți 10 ani(1979) cele 7000 de vagoane de vin se depozitau în cisternele de inox ale Combinatului de Vinificație, mândră platformă industrială ridicată în timpul directoratul lui Ioan Neamțu. Modernul combinat avea o capacitate de stocare a 18.000.000 litri, facilitând optimizarea tehnologiilor de vinificație, îmbunătățirea metodelor de limpezire, maturare, învechire, stabilizare a vinurilor cu denumire de origine. Cu linie proprie de îmbuteliere este aproape imposibil a calcula câte sticle cu vin de calitate a ajuns pe mesele românilor. Productivitatea mare(10 to/ha-1980, 13,7 to/ha-1983) a determinat diversificarea gamei de produse viti-vinicole, crescându-se ponderea vinurilor de calitate din soiuri autohtone, urmărindu-se și producerea de vinuri spumante, distilate de vin. Au fost stabilite tehnologii de producere a băuturilor cu conținut scăzut de alcool, s-a avut în planificările anuale ca sarcină valorificarea superioară produselor secundare rezultate din vinificarea strugurilor.
Da, nu a făcut singur toate acestea, dar a știut să se înconjoare de oameni de încredere, capabili, serioși, pricepuți, vrednici, oameni probând multe alte calități deosebite precum dăruire profesională și conștinciozitate. Directorul Neamțu a păstrat legături permanente cu cercetarea științifică a centrelor de specialitate(Iași, Blaj, Valea Călugărească), a pus preț și pe cercetările din unitățile de învățământ liceal și universitar. Pe lângă competența managerială a fost în stare să atragă în permanență cercetători științifici dintre cei mai valoroși din țară, IAS Huși devenind o unitate recunoscută pentru legătura dintre producție și cercetare. Prin strădaniile lui Ioan Neamțu, IAS Huși a ocupat ani la rând locul I pe țară în domeniul viticulturii. Denigrata epocă socialistă a avut și bune și rele după cum au fost și oamenii… Generează repulsie indicatorii aceștia cu iz comunist, “eficiență economică” , “necesitate de modernizare”, “plan de muncă”, dar e timpul să vedem și să recunoaștem că atingerea, depășirea lor an de an, s-au concretizat în îmbunătățirea nivelului de trai al hușenilor. Dezvoltarea fără precedent a însemnat nu numai înavuțirea remarcabilă a patrimoniului viticol cu o impresionantă modelare a peisajului, ci și o reconfigurare a localității urbane. Rețineți că podgoria a creat locuri de muncă, peste 2500 de locuitori ai urbei și din satele apropiate fiind lucrători ai unității agricole de stat. Pentru ei s-au ridicat blocuri cu apartamente, au apărut școli, grădinițe, spital, cinematograf, pentru ei și cu ajutorul lor viața socială, culturală a orașului a renăscut. Nu punem toate aceste realizări pe seama lui Ioan Neamțu, dar va fi având un rol cât de mic în creșterea bunăstării populației hușene și a transformării, evoluției în bine a orașului Huși.
Se poate aprecia că Ioan Neamțu a muncit și a făcut întotdeauna lucrul cu temei, iar mintea ascuțită de școală a fost mai bine întrebuințată fiind condusă de învățătură creștină. Câte capete plecate la rugăciune mai au cunoștință că Biserica “Sfinții părinți Ioachim și Ana” e ctitorită de Ioan Neamțu? E un detaliu cu putere aparte, mărturisire a evlaviei, a credinței, un amănunt ce aruncă o lumină blândă asupra celui care aducea în tăcere prinos de recunoștință bunului Dumnezeu. A fost botezat de preot biserică, s-a rugat lui Dumnezeu, s-a condus în viață respectând legile bisericești într-o orânduire ce dărâma catedrale…
Câți dintre hușeni mai știu de contribuția lui la dezvoltarea Liceului Agroindustrial Huși, IAS-ul condus de Ioan Neamțu asigurând fonduri în valoare de peste 1 milion de lei înainte de 1990, cine își mai amintește că a făcut demersurile necesare înzestrării unității școlare cu microfermă? Dar de eforturile sale pentru acordarea, repartizarea unui teren agricol cu destinație viticolă mai mult decât necesar și util pentru practica agricolă a elevilor? E adevărat că metodele lui ocoleau uneori căile sinuoase ale legalității, săreau uneori peste etape preliminare, dar întotdeauna cu bună credință și pentru a grăbi obținerea de rezultate palpabile. Avea influență și relații atât nivelul conducerii județului, cât și al țării, inclusiv la Comitetul Central, era suficient un telefon pentru a aduce în podgorie tractoare de ultimă generație nou-nouțe spre a grăbi recoltatul căci uneori veneau ploile, dar pentru aceasta nu uita să recompenseze gestul omologului ajutându-l să-și facă planul la producția de vin….Din surplusul IAS-ului se hrăneau multe guri de politicieni, multe portbagaje de Dacie plecau pline spre București cu tot ce fermele zootehnice, viticole, agricole produceau, IAS Huși arătând că lângă vie se pot crește animale, se poate face pomicultură și legumicultură…. E adevărat că uneori metodele sale nu erau tocmai “ortodoxe”, dar obținea aprobări de investiții importante pentru unitatea sa ori pentru orașul său. Aprobarea pentru construirea Spitalului de pediatrie, atribuirea de pământ fermei liceului agricol sunt isprăvi care înseamnă nu putere, pile sau relații ci viziune, dreaptă cântărire a beneficiilor și avantajelor cu efecte de lungă durată pentru întreaga comunitate hușeană. Înseamnă fidelitate, ambiție, în numele unui ideal!
Și-a făcut un titlu de noblețe din profesie, așa încât Ioan Neamțu – Om al pământului, rămâne pentru totdeauna agronom, viticultor, agricultor, așa cum au fost părinții, bunicii și străbunicii lui. “Dacă nu eram țăran nu eram ceea ce sunt astăzi” mărturisea adesea. A vegheat cu frumoasă trudă rodul podgoriei și al fermelor, era cu adevărat fericit atunci când strugurii râdeau în soare, tristețea îl copleșea când furtuni sau boabe de grindină îi zdrențuiau cununa de viță de vie de deasupra Hușilor. Experiența acumulată a cuprins-o în cărți de specialitate, 26 de volume realizate singur sau în colaborare demonstrează rigoare în detalierea noțiunilor de îndrumare tehnică în viticultură sau în domeniul economiei agrare. Viticultorul nostru a lăsat sfaturi și încurajări în “Cartea micului fermier”, “Viticultură practică”, “Eficiența economică a producției din zona colinară a județului Vaslui”, etc. Recunoscător orașului care l-a adoptat, a lăsat rezultat al cercetărilor sale “Monografia podgoriei Huși”, “Huși”, “Huși de-a lungul timpului” reprezentând valoroase lucrări, studii atingând aspecte ale vieții socio-economice, spirituale, culturale ale comunității hușene. Trebuie menționat că numele lui este legat de Salonul de grafică satirică “Damingenius”, manifestare artistică unică în țară. Spre finele anului 1989(din inițiativa graficianul Cristian Marcu, Emilian Pascal și Ioan Neamțu) orașul viilor devenea gazda unei spectaculoase adunări artistice abordând ca temă “vinul și amorul”, permițând ani la rând artiștilor să se dezlănțuie grafic, coloristic, epigramistic. “Vinovat” este Neamțu alături de ceilalți organizatori și colaboratori că urbea a fost “călcată în picioare” de grei reprezentanți ai culturii românești(manifestarea ajunsă la a XVIII-a ediție fiind pentru ultima dată semnalată de presa locală în 2012).
Mai spunea Neamțu “sunt mulțumit în fiecare zi dacă sunt sănătos, dacă fac lucruri demne de un om, dacă am un prieten în care să mă pot încrede, dacă sunt cetățean al țării mele, dacă am o carte bună”! A citit cu nesaț, sorbind cuvintele și învățăturile din mii de coperte, însuși a fost autor de lucrări literare căci ispitit de vraja cuvintelor, talentul său în arta scrisului a închegat excelente pagini despre viață, străbuni și întâmplări din lumea satului românesc. “Rădăcini adânci”(1996), “Pion contra nebun”(1999), “Veacul sânzienelor”(2001) sunt romane în care povestea curge frumos, capitolele sunt precedate de citate, motto-uri surprinzătoare, care te pun gânduri: “nu risipiți timpul, căci e stofa din care e făcută viața”, “munca pe care o îndeplinim cu plăcere ne vindecă de truda ei”, “răbdarea și timpul fac mai mult decât forța sau mânia”, “o dată cu binele s-a născut și răul, o dată cu lumina s-a ivit și întunericul”, “blestemat să fie cel ce te va fi umilit, binecuvântat să fie cel ce te va fi iubit, tu însă stăpânește-ți inima vitează”, “omul nu are un cuvânt mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său”…. Vă îndemn să citiți scrierile lui. Are Ioan Neamțu harul de a te înturna spre lumea credinței, pagină cu pagină el te aduce într-o “Pioasă închinare”(1995) și te călăuzește arătându-ți calea spre “Treimea cea de o ființă”(1991).
De-ar fi trăit, Ioan Neamțu ar fi împlinit 90 de ani, dar specialistul de marcă în eonologie, întemeietor al podgoriei Hușului, ctitor al unui lăcaș de cult, scriitor, om de aleasă noblețe sufletească a ales să se săvârșească din viață, trecând pragul dincolo într-o zi de 12 februarie a anului 2002. Zi caldă, senină, frumoasă ca după chipul și sufletul lui…
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Ioan Neamțu – Rădăcini adânci(Editura Dosoftei, Iași, 1996); Ioan Neamțu – Pioasă închinare(Iași, 1995); Ioan Neamțu, Tudosie Avram, Moleavin Vsevolod – Monografia podgoriei Huși(Întreprinderea Poligrafică Iași, 1969); Avram D. Tudose, Constantin Neamțu – Podgorii și vinuri din. județul Vaslui : altădată și acum(1974); Avram D. Tudosie, Gheorghe Moraru – Învățământ – Cercetare – Producție la Liceul Agroindustrial Huși(Iași, 1983); Ioan Onofrei – Liceul Laurian din Botoșani în perioada 1859-1989(în Acta Moldaviae Septentrionalis VII-VIII); Viticultura(foaie volantă editată de Întreprinderea Vie-Vin, Casa Agronomului și Trustul Județean al I. A. S. Vaslui, 1976); Vremea nouă(1978, 1979, 2011, 2019); Monitorul de Vaslui(2012); www.statiunea-viticola-iasi.ro; www.muzeubt.ro/www.cimec.ro
