Dimitrie Cantemir, “trudă și ostenință” pentru cunoașterea istoriei și culturii românești 

Ne amintim în acest octombrie de Dimitrie Cantemir căci prin hazardul sau toanele cronologiei sărbătorim anul acesta o triplă aniversare. 350 de ani de nașterea domnitorului, 325 de ani de la apariția primei sale lucrări, “Divanul”, 300 de ani de la prematura moarte. Iată motivele pentru care vă propun o incursiune în vremurile de demult, cu fugare opriri prin viața și opera lui Dimitrie Cantemir. Să începem prin a spune că istorici au încercat a descâlci arborele genealogic, considerând că au aflat spițe tătare sau mongole, iar lingviști și antropologi au căutat să descifreze semnificația numelui găsind în elementele componente “can” și “temir” expresia “cârmuitorul (cu voință) de fier”. Frumoasă potrivire pentru un neam de domnitori, dar tot istoricii afirmă că de drept ar fi trebuit să se fi numit Silișteanu (după numele moșiei Silișteni) dacă tatăl Constantin nu ar fi preferat numele unui “mârzac tătar” renumit la începutul veacului. Cu origini tătare sau nu, trei bărbați din neamul Cantemir au primit firman de domnie, tatăl Constantin rămânând în scaun domnesc 8 ani(1685-1693), fratele Antioh conducând destinele Moldovei după pofta Porții de două ori(1696-1700; 1705-1707). Dimitrie a domnit doar 10 luni(martie – aprilie 1693, 23 noiembrie 1710 – 16 iulie 1711), nevoit a lua calea pribegiei după înfrângerea de la Stănilești.

Fiu și frate de domnitor, ținut ostatic spre a gira cu viața sa bunele intenții ale rudelor sale față de Poartă, Cantemir a avut privilegiul a se înfrupta din cunoștințele acumulate de-a lungul secolelor de lumea creștină și cea musulmană. Capuchehaie 14 ani, dar stând la Constantinopol peste două decenii, s-a îngrijit a se cultiva studiind la Academia Patriarhiei Ortodoxe ce era recunoscută și apreciată prin varietatea disciplinelor de studiu, asemănându-se prin metodele de predare cu universitățile italiene. Chiar dacă acasă luase lecții de greacă, latină, slavă veche, își va completa și desăvârși studiile de geografie, anatomie, istorie, filosofie, literaturi clasice. Învață limbile orientale vorbind cursiv turcă, persană, arabă, se inițiază în domeniul cultelor, muzicii, religiei islamice. Învățătura însușită la Academie a fost întregită prin numeroase lecturi dar și prin contacte cu alți învățați sau diplomați de vază ai Europei trăitori ori trecători cu interes prin capitala Imperiului Otoman. Reușește în acest chip să asimileze cele trei mari culturi: clasicismul greco-latin, umanismul european și cultura musulmană.

La numai 25 de ani  Cantemir  avea să publice prima sa carte, în tipografia Domnească de la Iași avea să fie plămădit și adus pe lume “primul născut al minții” sale “în slava și folosința moldovenescului neam”. “Divanul” sau “Gâlceava înțeleptului cu lumea”  este mai mult decât un tratat de etică, este un amplu eseu filosofic, cu o temă de largă circulație în Europa ortodoxă, urmărind a clarifica raporturile dintre om ca ființă pământeană și cerințele etice, spirituale. Înțeleptul și Lumea sunt personaje cu atitudini contrastante, care își expun argumentele în cadrul unui dialog riguros, sunt măști în spatele cărora intuim cu oarecare ușurință că se ascund Clericul și Laicul. În prima parte a cărții asistăm la cearta de idei clădite pe doctrina creștină, Lumea încercând să-și arate toate binefacerile și să-l ispitească pe Înțelept, celălalt îndârjindu-se în a demonstra deșertăciunea lumească. E o confruntare între principiile creștine și cele păgâne, este vorba despre nevoia de ordine imposibil de impus,  pentru că va fi veșnic duală, etern compusă din concepte contrastante(precum bine și rău, trup și suflet, material și spiritual, iad și rai), aflate în relație de interdependență. Ființa umană filtrează și transformă lumea în care trăiește, oscilând între calea religioasă și cea laică. Cum să le separi fără să simți privațiuni, cum să te bucuri fără să greșești?! “Divanul” oferă soluția, în partea a doua a cărții Cantemir avântându-se într-un comentariu în care încearcă o conciliere, propunând omului să domine lumea  fără însă să se lase pradă năravurilor trupești dăunătoare sufletului sau conștiinței, sfătuind pe cititor să se folosească cu înțelepciune “de cea trecătoare și de cea viitoare viață”. Conform sfaturilor lui Cantemir, individul are datoria de a depune eforturi spre înțelegerea corectă a sensurilor vieții, evitând tentațiile efemere ale planului material, aspirând către viața veșnică, singura capabilă să ofere fericirea autentică. Partea a treia lucrării este în fapt traducerea cărții lui Andreea Wissowatius “Stimuli virtutum ac fraena peccatorum…”. Lucrarea aceasta de tinerețe cuprinde multe fragmente din scriptură, e construită pe baza multor citate din Seneca, Pitagora, Platon, Socrate, Homer. Ne recomandă renumiți critici literari “să nu ne încruntăm în fața paginilor de tinerețe care trădează retorica tematică și didactică” și să apreciem că “e prima lucrare de morală laică apărută în limba noastră”. Dincolo de tema filosofică, importante sunt detaliile cu privire la faptul că tratatul este oferit fratelui Antioh, exemplarul domnesc păstrând cu scrisul de mână al autorului cuvintele “al Măriei sale mai mic și plecat frate”, subtilă punere în valoare a sacrificiului ostaticului moldovean la Curtea Otomană. Istoria a reținut numele boierului Lupu Bogdan(cumnat) căci  veghează la apariția cărții în cele mai bune condiții și îi arată că fiind răspunzători de tipărire pe ieromonahul Atanasie alături de monahul Dionisie. Ediția din 1698 a fost bilingvă, textul grecesc fiind revizuit, corectat de însuși Ieremia Cacavela. Nu uităm să evidențiem că textul este precedat de o gravură în diptic ilustrând cele două personaje stând față în față. Înțeleptul e un bărbat matur cu spada în mână, având pe umeri însemnele cerești(soare, lună, stele) în timp ce Lumea este o fecioară încoronată stăpânind pământul cu toate ale sale, având sub tălpile ei globul pământesc cu ape și păduri, cu oameni, păsări și animale, cu văi și munți. Sugestiva gravură aparține tânărului Cantemir, dovedindu-se încă de acum înzestrat desenator, talent ce-i va folosi în cartografierea hărților de mai târziu. 

Cuprinzătoare sa învățătură adunată cu interes și pasiune, cu perseverență și migală se concretizează și în alte scrieri originale. La  27 de ani avea deja scrise și tipărite “Imaginea de nedescris a științei sacre” sau “Metafizica”, avea terminat un  “Compendiu despre sistemul logicii generale”, iar în lucrarea “Învățătură generală despre fizică a lui I. B. van Helmont” învățatul român prezenta doctrina științifică a lui Helmont și se preocupa de unele elemente de mecanică privind aspecte ale mișcării materiei și timpului. Însemnată este lucrarea “Explicarea muzicii pe scurt” sau  “Tratat de muzică turcească”, prima lucrare de acest gen în cultura otomană, ceea ce face ca tânărul moldovean să fie socotit cel dintâi muzicolog turc. Dimitrie Cantemir este creatorul unui sistem original în care notele muzicale “se reduc la cele 33 de litere ale alfabetului turcesc”. Altfel spus, Cantemir a inventat notele pentru a exprima cântecele turcești, semnele specifice fiind literele alfabetului arab, sistem de scriere adoptat și de turci. “Am făcut o carte mică în limba turcească despre arta muzicii și am dedicat-o lui Ahmed III, sultanul”. Dar nu numai atât, a compus peste 100 de piese de muzică turcească, pentru voce și pentru instrumente, multe din melodiile sale fiind interpretate timp îndelungat, cunoscute și numite în epocă “ariile lui Cantemir” sau  “Cantemir Oglu”. În zilele noastre creațiile sale fac parte din lucrări de specialitate, incluse fiind  în culegerile unor muzicografi interesați de istoria muzicii.

În afara preocupărilor filosofice și artistice ale acestei perioade, Cantemir este cât se poate de interesat de politică, așteptându-și răbdător rândul la domnie este atent la urzeala tronurilor din țările românești. Mai mult ca sigur s-a simțit nedreptățit că în virtutea dreptului de prim născut nu el, ci Antioh avea să devină domn, a suferit înfrângeri, trădări și a visat victorii  pe acest teren veșnic nisipos și nesigur al politicului. “Istoria ieroglifică în douăsprezece părți împărțită, așijderea cu 760 de sentenții frumos împodobită. La începătură cu scara a numerelor dezvelitoare” sau pe scurt “Istoria ieroglifică” este una din cele mai mari izbânzi literare ale scrisului românesc, dar e și o frescă întunecată a înaltei societăți din țările române și din Imperiul Otoman. Numai pentru noi cei de azi “Istoria ieroglifică” este un roman, o creație literară, un pamflet social-politic, pentru Cantemir era o lucrarea cu caracter istoric prin ea urmărind demascarea realității dezolante. Cantemir voia să lase un document despre evenimentele istorice contemporane lui, cu fapte și eroi reali, voia să lase o dovadă a uneltirilor legate de lupta pentru domnie în care erau implicate partidele boierești(1703-1705) și găsea un mod inedit de a se confesa, de a scrie tot ceea ce nu putea să spună la vremea aceea. Sub înfățișarea unor animale patrupede se ascund marii boieri moldoveni, iar sub aceea a unor păsări răpitoare boierii munteni, și unii și alții hrăpăreți, dornici de mărire, de putere, abuzivi și opresivi. “Istoria hieroglifică” putea fi înțeleasă doar folosind “cheia”, iar decodificarea numelor personajelor solicita din partea cititorului un ridicat nivel de cunoaștere și impunea un anumit standard de lectură, așa încât adresabilitatea în epocă va fi fost restrânsă. Dacă luăm în calcul că printre cei vizați este fratele său Antioh care figurează ca elefant, făptură uriașă dar puțină la minte, atunci există posibilitatea ca lucrarea lui Cantemir să nu fi primit acordul publicării. Se prea poate de asemenea ca autorul să nu-și fi dorit tipărirea ei, mult prea îndrăzneață chiar și la adăpostul alegoriei ce ar fi trebuit să-l fi ținut departe de răzbunările celor ce s-ar fi recunoscut “întâmplător”. E clar că autorul dezvăluie rivalitățile dintre cei doi frați, conflictele și interesele ascunse dintre amici sau inamici, din această perspectivă prezentând interes istoric. Folosind alegoria povestește nu numai despre neînțelegerile dintre el și fratele său sau despre conflictele dintre cei doi Cantemiri și Brâncoveanu domnul Țării Românești,  arată dorințele ascunse ale boierilor și aduce în discuție viața grea a țăranilor sub birurile Porții. Mai cuprindea “Istoria ieroglifică” încă o idee, rezultat observației directe și pătrunzătoare a tânărului învățat și om politic, anume că Imperiul Otoman cobora mereu pe panta declinului politico-militar. Din perspectivă literară  “Istoria hieroglifică” e o comoară nesecată de proverbe românești, turcești, arabe, persane care nu fac altceva decât să destăinuie uriașă erudiție etnografică a filologului. Cantemir a folosit un număr mare de neologisme savante de obârșie greacă și latină și dacă lucrarea aceasta ar fi fost publicată în timpul vieții sale, am fi evidențiat acum contribuția lui Cantemir la grăbirea procesului de modernizare a limbii noastre cu cel puțin o sută de ani. Însă scrisă într-un timp relativ scurt(mai-decembrie 1705) și dezvăluind tarele societății medievale românești, “Istoria” a rămas în manuscris, a ajuns în aceeași formă în Biblioteca Arhivelor Principale din Moscova în 1783 donată fiind de un nepot după mamă al Cantemireștilor. Abia în 1878 prin misiunea istoricului Gr. Tocilescu, țara noastră intră în posesia unei copii a textului ce va fi publicat în 1883. 

Din aceeași arie de preocupări și aparținând aproximativ aceluiași interval este “planul Constantinopolului și al împrejurimilor”, lucrat probabil până la 1707 și numit astfel prin asemănare cu versiunile tipărite în rusă și engleză. În fond este o foarte amănunțită hartă strategică, adunând în jur de 150 de toponime, cu detalii și indicații despre curenții marini de pe Bosfor, denivelări de teren, sunt reprezentate chiar pâlcuri de pomi în împrejurimile asiatice și europene ale fostului Bizanț. 

Ne apropiem de anul 1710, numit domn al Moldovei Dimitrie Cantemir nu mai scrie lucrări închegate și ample, actele de cancelarie sunt prioritare acum, încercând să pună în aplicare concepțiile sale atât pe plan social-politic intern cât și în domeniul politicii externe, evident, în măsura în care timpul și împrejurările i-au îngăduit. Astfel, încă din primele zile ale domniei apare necesitatea unor reforme fiscale și politice care să protejeze interesele boierimii mici și mijlocii sărăcite de abuzurile marii boierimi, refacerea domeniilor statului prin preluarea unor terenuri mănăstirești cedate de către predecesori Patriarhiilor orientale. Va avea în vedere să întărească breslele orășenești dar și să alcătuiască temeinic armata domnească. În politica externă e prudent, izbutind să-și ascundă cu diplomație adevăratele intenții față de Poartă, în timp ce oamenii săi de încredere reușeau să pregătească un tratat de alianță cu Petru cel Mare(țarul Rusiei). E momentul să subliniem că Dimitrie a voit să ajungă domn nu numai pentru că era fiu și frate de domnitor, ci în primul rând pentru că își dorea  eliberarea țării de sub dominația otomană, iar pentru împlinirea acestui vis el încheiase deja anumite înțelegeri cu ambasadorul Rusiei la Poarta Otomană încă dinainte de a primi însemnele domnești. Cu atât mai mult trebuia să persevereze pe această cale și după instalarea în scaunul domnesc, trebuia să-și pună în aplicare planurile și gândurile sale mărețe. Așadar misiunea diplomatică ce a negociat alianța cu Rusia, a semnat la 13 aprilie 1711 la Luțk un tratat al cărui text punea în lumină programul politic al lui Dimitrie Cantemir. Prin acest tratat se asigurau Moldovei independența și integritatea teritorială, suveranitatea și neamestecul în treburile interne. Articolul 3 formula angajamentul țarului de a nu avea nici un drept să pună de la sine un alt domn în scaunul Moldovei decât Dimitrie Cantemir sau urmașii săi pe linie bărbătească, iar articolul 6 adăuga precizând “după vechiul obicei moldovenesc toată puterea cârmuirii va fi în mână domnului Moldovei”. Se prevedea în acest mod clauza la domnia ereditară, o dinastie nouă fiind pe cale să se formeze în Moldova. În articolul 10 se afirma în chip clar că independența și suveranitatea ar fi fost iluzorii dacă s-ar fi îngăduit amestecul din afară: “toată legea și judecata să fie a domnului și fără hrisovul domnului nimic nu va fi întărit sau desfăcut”. Și, pentru a nu se face loc nici unui arbitrariu, articolul 12 preciza că numai garnizoanele Domnești aveau dreptul să păzească țară, intrarea garnizoanele străine fiind permisă numai “după nevoie” și cu învoirea domnului. Articolul 11 delimita teritoriul statului moldovenesc în a cărui componență erau reintegrate teritoriile anexate în veacurile XVI-XVII de către Imperiul Otoman și Banatul Tătăresc. Facem mențiunea că alianța cu țarul era un act diplomatic, izvorât din interese comune ale celor două părți vizând eliberarea unor teritorii rusești stăpânite de turci, redobândirea vechii independențe a Moldovei față de turci, cu revenirea la prerogativele pe care le avea în vremea lui Ștefan cel Mare. Insistăm asupra faptului că țarul nu avea voie să se amestece în problemele interne ale Moldovei, țara cârmuită de Cantemir nu era subordonată Rusiei, iar Buceagul cu cetățile Chilia și Cetatea Albă trebuiau restituite Moldovei. Un asemenea tratat, la începutul veacului al XVII–lea marchează în ochiul posterității orizontul unui suveran luminat, patriotismul și capacitatea politică a lui Dimitrie Cantemir.  

Turcii n-au rămas indiferenți la un asemenea demers, evoluția evenimentelor militare n-a fost favorabilă aliaților și ca urmare nici independenței românești. După înfrângerea de la Stănilești, Cantemir era nevoit să părăsească Moldova și avea să trăiască în exil cu durerea de a nu mai călca niciodată pe pământ românesc. Și chiar dacă a pierdut orice speranță de a mai reveni în scaunul Moldovei, cuvântul scris a pulsat în ritmul inimii ce a bătut în sprijinul idealurilor poporului român. Genial mântuitor al cuvântului, Dimitrie Cantemir concepe acum majoritatea lucrărilor sale despre poporul român având ca unic scop a face patria sa mai bine cunoscută de către cercurile politice și intelectuale europene. “Descrierea Moldovei”(1714-1716) , “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”(1717-1723)  sunt opere fundamentale, capitale, care nu și-au pierdut importanța nici după mai bine de trei secole, iar lor se cuvin adăugate altele(de mai mică valoare și importanță)  precum “Viața lui Constantin Cantemir”(1716-1718), “Evenimentele Cantacuzinilor și ale Brâncovenilor”(1716-1718), “Historia moldo-vlahica”(1714). 

Cea dintâi avea să fie scrisă în limba latină la îndemnul Academiei din Berlin, al cărui membru devenea în 1714. Știm că “Descrierea Moldovei” e prima  monografie cu caracter științific, pentru această scriere Dimitrie Cantemir a folosit propriile sale cunoștințe cu privire la Moldova, îmbogățite bineînțeles cu informații ale cronicarilor munteni, turci, polonezi care l-au precedat. Și nu doar monografie, e considerată adevărată enciclopedie, autorul ei reușind să ofere cititorului ei un amalgam de noțiuni din sfera istoriei, economiei, politicii. “Descrierea statului vechi și contemporan al Moldovei” aduce informații despre activitatea diplomatică, administrativă, militară, financiară, juridică, bisericească a țării, detaliază aspecte ce țin de geografie, științele naturii, etnografie, folclor, lingvistică. Chiar și cititorul străin își forma o imagine completă asupra țării Moldovei. Partea întâi era dedicată descrierii geografice, oferind detalii despre poziția și hotarele ei, despre ape, despre împărțirea în ținuturi, prezenta flora și fauna, lăuda bogățiile minerale și recoltele îndestulătoare. Partea a doua este istorică și explicativă, face cunoscută organizarea politică și administrativă a țării, conținând detalii despre forma de stat, înscăunarea sau schimbarea domnilor, legi, justiție dar și aspecte legate de obiceiuri privind nașterea, logodna, nunta, înmormântarea locuitorilor, despre “năravurile moldovenilor”, dezvăluia calitățile și defectele neamului moldovenesc. În fine, ultima parte a lucrării se referea la originea și particularitățile graiului românesc, la ierarhia bisericească și organizarea mănăstirilor. Cantemir reușea o descriere aprofundată a religiei moldovenilor, admira autenticitatea ortodoxiei de aici, apreciind că în “Moldova nu s-a văzut niciodată un eretic sau vreo erezie”, afirmând că “Occidentul și nu Orientul s-a îndepărtat de la adevărata credință”. Prin varietatea conținutului lucrarea se impunea pe plan european, iar amplele informații privind fauna și flora țării demonstrau că principele cărturar avea deosebite calități de naturalist, priceput nu doar la descrierea diferitelor specii de plante și animale, ci și de clasificare a acestora după anumite particularități. Cantemir elaborase o scriere cu caracter științific, dar în aceeași măsură crease și o scriere cu caracter politic, o scriere de informare a străinătății, dar în același timp și în aceeași măsură o scriere în apărarea intereselor domniei, a independenței țării de sub oprimarea otomană. Scop asemănător urmărește Cantemir și prin Harta Moldovei anexată manuscrisului latin. Harta aceasta e cea dintâi lucrare cartografică privitoare la Moldova realizată de un român, prin ea Cantemir arăta lumii hotarele ținutului moldovenesc, menționa unele localități existente în timpul său, evidenția prin desene caracteristice munții, pădurile, râurile. Cărturarul nostru Dimitrie Cantemir, principe pribeag la curțile imperiale, își dovedea încă o dată strălucite calități de cartograf. 

Varianta manuscrisă a lucrării avea să fie finalizată în 2 martie 1716 dar din motive neelucidate Cantemir nu o va trimite  Academiei din Berlin, fiind păstrată de moștenitori. Prin grija lor avea să fie publicată în limba germană în 1771, aceasta fiind varianta ce a stat la baza traducerilor în rusă(1789) și în greacă(1819). Abia în 1825 lucrarea era publicată la Mănăstirea Neamț în traducere românească purtând titlul “Scrisoarea Moldovei”. O nouă ediție românească vedea lumina tiparului câteva decenii mai târziu la Iași(1851) beneficiind de îngrijirea lui Costache Negruzzi, urmată fiind de ediția din 1865(asigurată de Teodor Boldur). În 1869 Episcopul Melchisedec Ștefănescu face demersurile necesare pe lângă Academia de Teologie din Moscova unde se afla manuscrisul latinesc al lui Dimitrie Cantemir, obținând în 1870 acordul guvernului rus de a aduce manuscrisul în România, ce-i drept, doar sub formă de împrumut. Așa se face că abia în 1875 a apărut prima traducere românească după originalul latinesc, meritele acestei laborioase munci aparținând lui A. Papiu-Ilarian și Iosif Hodosiu. 

Să spunem câteva cuvinte și despre “Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”.  Începem prin a sublinia că e ultima și cea mai de seamă dintre lucrările savantului român, drept care se cuvenea a fi fost solid fundamentată atât pentru importanța temei cât și pentru convingerea celor ce se mai îndoiau de originea poporului român, de continuitatea lui în spațiul vechii Dacii sau de unitatea etnică și de limbă. “Hronicul” e primul tratat științific din istoriografia românească, este o lucrare de sinteză care prezintă concepția lui Dimitrie Cantemir asupra formării poporului și a limbii noastre. Își dorise să realizeze o lucrare în două volume, în care să înfățișeze în mod simultan istoria românilor din cele trei provincii: Moldova, Muntenia, Transilvania, de la colonizare până în timpurile sale. Timpul nu i-a îngăduit să termine decât primul volum, cel de-al doilea rămânând neterminat. Pentru elaborarea acestei lucrări impresionantă prin erudiție și proporții, Cantemir a consultat peste 150 de izvoare istorice, ceea ce reprezintă nu doar un număr mare de surse documentare ci mai ales varietate științifică, depășind prin aceasta pe toți predecesorii săi. Sunt studiate cronicile privitoare la românii din evul mediu, întâietate având cele străine spre a nu fi acuzat de subiectivism. 

Cercetează și extrage știri din Cronica Poloniei în 12 volume(a lui Jan Dlugosz), completează cu informații din Cronica polonă scrisă de Maciej Stryjkovski, studiază o serie de scrieri latine, grecești și rusești. Se oprește și la cronicile cu migală alcătuite de Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin. Nu folosește doar izvoare narative, alături de cronici, memorii, studiază izvoare diplomatice, analizează inscripțiile romane descoperite în Moldova, folosește surse numismatice și face referiri la monedele antice găsite în teritoriile românești, culege importante informații din hărți geografice folosite înaintea lui în același scop. Interesant este că folosește poeziile populare ca izvor al istoriei, extrage esența istorică din legendele populare. Lucrând la această operă fundamentală, fostul domn al Moldovei ne apare și astăzi ca un adevărat savant din lumea modernă, care nu numai că prețuiește valoarea izvorului istoric acordând prioritate criticii textelor, dar e însuflețit și de un puternic sentiment patriotic, dorind să dovedească în fața întregii lumi latinitatea poporului român, continuitatea lui neîntreruptă pe aceste meleaguri, unitatea lui în interiorul și în afara arcului carpatic. Spunea el, “nu suntem atâtea neamuri câte țări la nordul Dunării, ci un singur neam”. El datează începuturile și stabilește vechimea romano-moldo-vlahilor cu mult înainte de confruntările dintre Traian și Decebal, se oprește asupra perioadei colonizatoare a romanilor. Mai mult, el a arătat primul între istorici că acest neam unitar ca limbă și obiceiuri a stat ca un zid protector în calea tătarilor și turcilor care au amenințat în aproape tot evul mediu întreaga civilizație europeană  occidentală. Cu mândrie avea să amintească de trupele unor “Mohamezi” sau “Baiaziți”  care conducând mii și mii de turci și-au aflat sfârșitul în “câmpii moldovenești” și au fost înghițiți “în valurile Dunării, a Prutului, a Siretului, a Bârladului, a Nistrului”. Cu toate vitregiile vremii, suportând stăpâniri de primprejur sau mai îndepărtate, purtând “războaie cu cazacii, cu ungurii și mai apoi cu leșii, cu turcii și cu cei de o fire cu dânșii, tătarii, niciodată piciorul din hotarele sale afară nu s-au scos” și-au rămas “înfipți și nezmulți” din “aceste țări ale noastre” . Sincer și profund patriotism conține acest pasaj! 

Spre deosebire de alți cronicari, el nu se limitează la expunerea evenimentelor, asemenea unui istoric, el judecă, interpretează faptele nu doar din perspectiva locală, ci în relație cu cele petrecute în Europa de răsărit și de sud. Este cel dintâi care reușește să integreze istoria românilor în istoria universală, este cel dintâi care proclamă misiunea istorică a poporului român în context european. Ultima scriere a lui Cantemir avea să cunoască patru revizuiri manuscrise, încercările de a o finaliza rămânând zadarnice, dar chiar și așa, a muncit la ea timp de 6 ani(1717-1723), lăsând pe lângă varianta latină și traducerea românească, pentru că altfel ar fi fost “cu strâmbătate și cu păcat” dacă “de lucrurile noastre mai mult streinii decât ai noștri să știe”! Manuscrisul românesc păstrează însemnarea autorului mărturisind “întâi pe limba latinească izvodit, iară acum pe limba românească scos cu truda și ostenința lui Dimitrie Cantemir, voievodul și de moșie domn al Moldovei și zvintei roșiești împărății cneaz”. “Hronicul” lui Dimitrie Cantemir, aceastå operă istorică privind trecutul poporului român avea să vadă lumina tiparului târziu după moartea prematură a principelui cărturar. Pe la 1730 episcopul de Făgăraș Ioan Clain dăruiește bisericii Sf. Treime din Blaj o copie manuscrisă a “Hronicului”, făcută după manuscrisul original, copie ce o cumpărase la Viena de la un negustor întors de curând din Petersburg. Între septembrie 1756 și martie 1757 un dascăl al școlii românești din Blaj, face o copie după acest manuscris. Iată cum  “Hronicul…” va circula în manuscris la mai puțin de un deceniu după săvârșirea din viață a autorului, mai întâi în Transilvania, și de aici în celelalte țări românești, contribuind la emanciparea spirituală și politică a românilor. Concluzionând, reținem că “Hronicul” e o lucrare complexă, vastă, esențială, un text menit să limpezească istoria devenirii noastre. Argumentele lui Cantemir vizează cele trei probleme de bază din istoriografia românească, “Hronicul” lui demonstrează originea, continuitatea poporului român( în Dacia și faptul că populația romanizată a locuit neîntrerupt pe întreg ținutul de altădată al Daciei și nu doar în regiunile ei montane), unitatea poporului român. Aceste trei idei fundamentale constituie pârghia principală de susținere a întregii opere. Muntenii, moldovenii, ardelenii care “cu un nume de obște se cheamă români” sunt urmașii românilor. Redactat departe de țară, “Hronicul” principelui român e un act de devotament, e un testament științific lăsat poporului său. 

Ne facem datoria a aminti și de “Creșterea și descreșterea Curții aliotmănești sau istoria Imperiului otoman”(1714-1716), lucrare care îi întregește faima de istoric european căci tema abordată era menită să suscite interesul cancelariilor europene îngrijorate de expansiunea otomană. Cantemir dezvăluie declinul Sublimei Porți,  atrăgând atenția asupra necesității unei alianțe a statelor europene pentru înfrângerea definitivă a puterii otomane. Dar dincolo de aceste adevăruri, Cantemir profită, insistă, inserează informații ce țin de istoria Moldovei, de procesul de subjugare a acesteia și de luptele duse de Țările Române contra otomanilor, punctând, subliniind ideea de eliberare a moldovenilor, a tuturor românilor de sub asuprirea Porții. La apariția “Istoriei Imperiului Otoman” s-a afirmat că ea înlocuiește orice lucrare cu acest subiect scrisă înainte, recunoscându-i-se autorului calități de “savant judicios și imparțial”. De-a lungul secolului al XVIII-lea această operă avea să fie principalul izvor de informație despre istoria politică a lumii orientale, iar lui Cantemir i se recunoștea meritul de a fi unit “știința literelor cu știința armelor”. 

Faima numelui și operei lui Cantemir  s-a răspândit în cercurile învățaților din Occident și Orient încă din timpul vieții sale. Cărturari din întreaga Europă au dorit să studieze scrierile cantemiriene privind istoria și civilizația islamică sau istoria românilor, astfel scrierile învățatului principe au trebuit să fie traduse în engleză, germană, italiană, rusă, arabă, bulgară, greacă. Cantemir a devenit autoritate europeană pentru pentru variate ramuri ale cunoașterii, umanist și erudit, una din cele mai complexe personalități din epoca feudală, cronicar, istoric, geograf, etnograf, cartograf, muzicolog, biograf, orientalist. Tocmai de aceea s-a scris și se va scrie despre Cantemir, fiecare din calitățile, pasiunile sale trebuind a fi readuse în atenția tinerelor generații. Se va scrie în stil academic sau în simple povești pentru că va exista mereu dorință de a omagia personalitatea celui ce se află în conștiința neamului său la loc de frunte, între cei mai de seamă ctitori ai culturii românești. Tomuri fi-vor editate elogiind pe cel socotit între cei mai viteji luptători “cu pana și spada” pentru libertatea și drepturile poporului său de vreme ce

cuvântul lui scris(la propriu cu pana) proclamat-a originea latină a românilor și a argumentat unitatea de neam și limbă, iar spada lui îndrăzneț s-a ridicat împotriva turcilor, nădăjduind izbânda în 1711. “Așadar, Cantemir trebuie prețuit de noi pentru că el a scris cartea vieții poporului român, într-un timp când acesta era ignorat și desconsiderat de celelalte popoare ale Europei, și apoi fiecare român de la el și nu de aiurea are să-și înceapă studiile sale istorice mai serioase”. (Ioan Antonelli, istoric, publicist) 

Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană ” Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Baciu Petronel Marius – Dimitrie Cantemir : Princeps Valachorum(Editura PIM, Iași, 2009); Marin Moronescu – Dimitrie Cantemir : Spirit universal(Editura PIM, Iași, 2014); Florentina Crăiuțiu – Dimitrie Cantemir, personalitate de dimensiune europeană(Editura Revers, Craiova, 2014); Eugenia Popescu-Judetz – Dimitrie Cantemir : cartea științei muzicii(Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1973); Paul Simionescu – Dimitrie Cantemir : domnitor și savant umanist(Editura Enciclopedică Română, București, 1969); Analele de istorie(nr. 3/1973, nr. 4/1973, nr. 6/1973);  www.romaniaradiocultural.ro;