Una din familiile ale căror nume le găsim în trecutul Moldovei este cea a Buzneștilor, primul din membrii acestui neam fiind stabilit în Șerbești de Vaslui pe la mijlocul veacului al XVI-lea. De-a lungul vremii, numerosul neam și-a rostuit moșii, și-a întemeiat familii de la nord la sud, din Suceava, Botoșani până-n Galați, răspândindu-se și pe cuprinsul județului Vaslui, fiind ușor de aflat în înscrisurile proprietarilor din Șerbești, Bunești, Ciortești, Țibănești. Din vechiul neam boieresc remarcabilă rămâne personalitatea lui Mihail Buznea născut în ținuturile vasluiene, devenit profesor și director adjunct al Liceului Național din Iași(1864-1896), nu poate fi trecută sub tăcere activitatea negustorului Gheorghe Buznea primar în Huși(1878), după cum regretabil ar fi să nu amintim de Ștefan Buznea directorul de pușcărie(1882). Chiar dacă pe parcursul a patru secole de existență scade numărul documentelor ce pot determina clar gradul de rudenie, filiațiune, se consideră că George Buznea din vatra Vetrișoaiei este ramură a aceluiași mare arbore genealogic.
Despre George Buznea s-a scris puțin iar cei care i-au evocat personalitatea la centenarul nașterii sale au evidențiat după caz(profesia fiecăruia) fie aspecte din munca de custode/bibliotecar, fie pe cea de traducător. Latura poetică și gazetărească sunt menționate parcă în grabă, căci în doar două trei fraze se acoperă întreaga creație literară. E foarte adevărat că resursele informaționale sunt limitate, ajungând până la noi purtând semnătura lui Buznea, doar articolul „Așezămintele culturale locale” din revista „Analele Brăilei”(1931) și prefața(1975) la traducerea „Infernului” lui Dante. Însă e mare păcat de articolele din paginile de jurnal la care va fi colaborat, atât cele brăilene cât și cele bucureștene nefiind de găsit în variantă digitizată, neputând din această pricină a aduce în fața dumneavoastră fragmente din publicistica vasluianului nostru. Așadar, cu surse documentare mai mult decât modeste, voi îndrăzni să schițez portretul poetului, jurnalistului, scenaristului George Buznea, consemnat în istoria literară ca important scriitor și traducător român.
Născut în ziua Sfântului Gheorghe a anului 1903, într-o familie de țărani, avea să absolve cursurile liceale la Huși, încercând apoi a finaliza studiile începute la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Ca tânăr student să fi avut 20 de ani sau poate un an doi peste și cu siguranță prinsese gustul, priceperea amestecării cuvintelor în fraze frumoase și visa la o carieră publicistică sau literară. A avut o tinerețe supusă lipsurilor și incertitudinilor, neizbutind să termine studiile universitare, scurtă perioadă de timp lucrând în redacțiile unor ziare editate în capitală. Însă la care dintre ele condeiul lui Buznea să fi semnat versuri, proză, articole literare? Nimeni nu știe cu exactitate câte foi zilnice sau săptămânale se vor fi editat în anii deceniului al treilea al secolului XX în capitala noastră, iar numărate din „Dicționarul presei literare românești” ies la iveală 180 de titluri. Dar cine și când să mai caute în colecțiile cărei instituții printre mii și mii de pagini numele lui Buznea sau pseudonimele sale? Așa se face că rămâne ascunsă în jurnale îngălbenire de trecerea anilor și se risipește în uitare munca unui om! Zice-vor unii că nu e mare pierdere a omite din lumea literaturii românești pe vasluianul nostru căci poate(?) contribuția lui nu va fi fost însemnată, totuși nu e drept să lăsăm să treacă decenii după decenii fără a încerca măcar să-l aducem „acasă”, să vorbim despre el, arătând puținul(?) care a rămas în urma lui…oricum e mai mult decât realizăm noi, cei obișnuiți!
În 1926 este tot în București, frecventând cenaclul lui Mihail Dragomirescu. E mai mult decât intuiție că cei doi au relaționat în sălile de curs ale universității bucureștene, atâta timp cât criticul, esteticianul Dragomirescu era profesor universitar deținător al catedrei de limba română a Facultății de Litere și Filologie din capitală. E mai mult decât sigur că din timpul studiilor sau după întreruperea lor, Buznea participa la sesiunile, ședințele, întrunirile Seminarului literar, prezent fiind cu primele sale încercări literare în revista „Falanga”. Cum Seminarul transformat în Institut de literatură era condus de Dragomirescu care se îngrijea și de apariția revistei „Ritmul vremii” îmi permit a emite ipoteza că versurile poetului vasluian vor fi fost publicate și în paginile acesteia, așa încât alături de Zaharia Stancu, Cincinat Pavelescu, Mihail Sorbul, C. Sandu-Aldea, George Talaz(n. 1890, Vaslui) au prins aripi visurile lui Buznea, gândurile sale au căpătat contur de cerneală tipografică. În „Universul literar” a avut onoarea să publice lângă nume consacrate în literatura noastră, poemele lui Buznea apăreau lângă discursurile lui Nicolae Iorga, pe aceeași pagină cu fragmente din creația literară a lui Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Perpessicius, Camil Petrescu, Sadoveanu, Goga. Nu ignorăm prezența în acest „univers literar” a vasluienilor Feljx Aderca, George Tutoveanu, Talaz care cred că l-au susținut și încurajat să scrie dând astfel frâu trăirilor, imaginației sale.
Din 1929 se află deja stabilit în Brăila, activând tot în sfera jurnalistică, lucrând ca secretar de redacție la revista brăileană „Luceafărul literar și artistic”. Chiar dacă această revistă de cultură generală apărea duminica, o dată la două săptămâni, programul de muncă al secretarului de redacție era foarte încărcat, lui Buznea revenindu-i responsabilitatea editării publicației. Trebuie să conștientizați că sunt o serie de etape de parcurs până la forma tipărită, Buznea având în sarcină mai întâi corectura manuscriselor consultând autorul lor, stabilirea locului fiecărui material în contextul publicației(ziar, revistă) dar și în contextul paginii, trebuind să aibă în orice moment imaginea de ansamblu a formei tipărite, să știe cu exactitate cât text este necesar pentru exemplarul respectiv. Secretarul de redacție făcea macheta publicației, el supraveghea tipărirea și expedierea. Așadar sub îndrumarea directă a lui George Buznea a fost posibilă punerea în circulație spre folosul brăilenilor a unei reviste ce-și propusese să valorifice tradițiile locale, publicând număr de număr versuri, proză, recenzii. Buznea este cel ce a hotărât ca articole despre Alexandru Vlahuță, Panait Cerna, Tr. Demetrescu și mulți alții să fie așezate la loc de cinste, comemorând sau aniversând personalități locale sau naționale. Buznea este cel ce a reușit să aducă printre colaboratori pe Eftimiu, Perpessicius.
Dovedește că este un bun jurnalist, coordonator de viață gazetărească, așa încât în primăvara anului 1931 face parte din comitetul redacțional al săptămânalului brăilean „Semănătorul” ocupând funcția de redactor, iar din octombrie 1934 căsuța tipografică a revistei literare „Relief dunărean” demonstrează negru pe alb că Buznea este și aici secretar de redacție. Va fi redactor la „Expresul”, „Luceafărul”, „Opinia liberă”, „Gazeta Brăilei”, „Curierul”, intervențiile sale fiind semnate cel mai adesea George Buznea-Moldoveanu sau Baldovin, Bemol, Valentin Boldur, Valentin Vetrișanu. Așadar Buznea publică în majoritatea ziarelor locale brăilene articole cu subiecte „fierbinți”, referitoare la spiritualitatea orașului de la Dunăre. Foiletoanele din aceste periodice vor fi reunite, grupate în câteva volume precum „Romanul unei femei”(1930, semnat Giovana), „Brăila, cetatea voluptății”(1931, semnat Marchizul de Priola), „Brăila râde, Brăila plânge”(1932, semnat Don Cleofas), textele intenționând o campanie de dezvăluire a vieții secrete a orașului, dar fiind mai degrabă dovada unei înclinații exagerate spre observarea manifestărilor erotice , de preferință senzaționale.
Revenind la anul 1929 trebuie să facem mențiunea că George Buznea era custode al Bibliotecii Municipale Brăila(astăzi Biblioteca Județeană „Panait Cerna” Brăila), dedicat profesiei nou dobândite, preocupat permanent să îmbunătățească activitatea de bază a instituției de cultură. Împlinirea a 50 de ani de la înființarea bibliotecii publice este marcată prin publicarea unui amplu articol în „Analele Brăilei”. Pe întinderea celor 9 pagini de format A5, Buznea face un scurt istoric al bibliotecii, enumeră principalii donatori care au contribuit substanțial la constituirea fondului de carte, evidențiază acele volume ce sunt considerate ediții rare sau vechi, oferă o statistică de bibliotecă deosebit de interesantă căci aflăm numeric și procentual ce se citea la vremea aceea în comunitatea brăileană. Se simte din primele rânduri vocația de scriitor, Buznea având grijă să puncteze cu obiectivitate misiunea, rolul bibliotecii și al cărții în viața culturală sau cum spune el: „în acțiunea pentru culturalizarea maselor unei regiuni”. Este conștient de faptul că dintotdeauna „cartea a fost privită ca un lux” sau chiar inutilă, unii oamenii renunțând la ea căci preferă bunuri de consum(mătăsuri, parfumuri). Nu-i condamnă pentru aceste alegeri, cum nu-i critică nici pe acei ce-și cumpără „roman zgomotos, succes de librărie” ori literatură îndoielnică, deșănțată, dar atrage atenția asupra nevoii de carte de calitate aceasta fiind la fel de importantă precum hrana zilnică, la fel de „necesară ca o pâine”. Continuă atingând cu fermitate și delicatețe situația celor cu veniturile micșorate de criză, ori anihilate complet de șomaj, arătând că aceste lipsuri nu sunt motive întemeiate care să îndepărteze pe român de lectură, biblioteca oferind fără nici un fel de taxă cele 40000 de cărți din colecțiile sale. Referitor la zestrea instituției, aflăm de la autorul articolului cum „inventarul bibliotecii numără foarte multe cărți devenite azi ediții rare sau vechi”, dar și multe exemplare de lux „de rară valoare, legate în piele, pânză și aur, cu ilustrații pe hârtie de china sau cromo”. Ne face cunoscut Buznea că în 1931 această bibliotecă dorea să își diversifice serviciile prin deschiderea unei pinacoteci-muzeu care să expună valorosul fond cuprinzând tablouri pictate de Tonitza, Băncilă, Teodorescu-Sion, Schveizer-Cumpănă. Interesantă este analiza indicatorilor de performanță specifici aceluiași an 1931, conform căreia 5000 de lectori(azi pe spunem utilizatori) au studiat, citit, cercetat aproximativ 21000 de volume reprezentând 50% literatură, 30% politică socială, 20% știință generală. Se citea Eminescu, Coșbuc, Delavrancea, Slavici, Alecsandri(doar elevii). Erau solicitate operele scriitorilor români în viață, preferați fiind Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Minulescu, Iorga, Eftimiu, Aderca, Arghezi, lectorii tineri citind „tot ce e nou din dorința de a nu fi considerați ignoranți”. Subtilă și frumoasă invitație la lectură cu rol de dezvoltare și moralizare a „gustului pentru carte”!
Fără îndoială că George Buznea a fost un bibliotecar de excepție, conștient de rolul său în educarea și orientarea publicului cititor, activând cu dăruire și pasiune până în 1940. În acest răstimp, în anii cât Brăila i-a fost casă, familie, sursă de inspirație se bucură de apariția câtorva creații literare. Amintim placheta „Omagiu”(1930) conținând stihuri ocazionale, urmată la distanță(1935) de „Aripi de azur” republicată în același an sub numele „Epopeea aripei” considerată un imn închinat aviației românești. „Ne cheamă văzduhul și o umbră ne cheamă/ Plutind împăcată pe culmi de Carpați./Și umbra se-ntinde din Crișuri la mare./ E umbra lui Vlaicu ce striga: Zburați” scria Buznea rememorând performanțele pionierului „aripilor românești”. Mai aproape de poezie e volumul „Flăcări”(1935) adunând versuri în care iubirea e o religie atotputernică. În 1936 îi apare „Epopeea pământului românesc ”, iar în anul următor colaborând cu Sotir Constantinescu este tipărită „Brăila prin veacuri și în zilele noastre. Contribuție monografică la viitoarea istorie a Brăilei”. Înclinația poetului de a elogia capătă forma cea mai plină de devoțiune în volumul „Povestea lui…”(1940), în fapt un omagiu adus lui Mihai Eminescu.
Prin ce creație mai este deosebit de cunoscut George Buznea ca poet? Ei bine, vasluianul de pe malul drept al Prutului ce trece prin marginea Vetrișoaiei este autorul unei vibrante, emoționante poezii patriotice scrise în vara anului 1940, când în urma ultimatumului Uniunii Sovietice din 27 iunie România era obligată să cedeze Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța. Trupul viu al țării fusese sfâșiat, neamul românesc era despărțit prin stabilirea unor hotare arbitrare, Prutul redevenea(ca în 1812) graniță curgătoare blestemată. Pe acest fond de profundă simțire românească, apare „Doina Prutului”, poezia care rămâne document al epocii, mărturie sinceră a calvarului blajinilor moldoveni siliți să trăiască în Moldova ruptă de un râu. „Doina Prutului” rămâne pentru totdeauna poezia exprimând jalea și tristețea sufletelor românilor care asistau neputincioși la prăbușirea granițelor României Mari. Citiți! Versurile lui Buznea păstrează încă prospețimea imaginilor artistice alături de actualitatea, contemporaneitatea mesajului tragic. Efectele pactului Ribbentrop-Molotov(1939) se vedeau acum, „Că din Prutul românesc/ ai făcut și Prut rusesc/ Iar din harta până-n slove/ Ai făcut două Moldove/ Care vin și plâng la Prut/ Că azi iar le-ai desfăcut/ Cum desfaci din rădăcină/ o tulpină de tulpină/ Ca să-și plângă apoi soarta/ Una-n stânga, alta-n dreapta”. În ciuda crâncenelor interdicții Prutul a fost trecut de o parte și de alta, iar în 1941 sângele ostașilor români a sfințit apele întru veșnicie…. „Prutule apă română/ Prutule întunecat/ Mâl cu plâns amestecat”…
Perioada cuprinsă între 1940 -1948 ni-l dezvăluie pe Buznea în postura de angajat „tehnician traducător scenarist” la întreprinderi cinematografice din București și Craiova. Nu avem informații despre rezultatele lui în această îndeletnicire din sfera artei cinematografice, dar făcând apel la cunoștințe generale presupunem că efectua traducerea primară, având responsabilități de dublare, subtitrare a filmelor artistice și documentare străine, utilizând aparatură și tehnică specială pentru imprimarea traducerii pe pelicula de film. Profesia de scenarist i s-a potrivit mănușă căci avea abilitățile necesare, fiind de ani buni scriitor practicând meșteșugul scrisului. De asemeni, cu dovedite capacități de a povesti, de a-și imagina, i-a fost ușor să scrie, să transcrie, să prescurteze scenarii ale pieselor de teatru, iar dacă a realizat chiar scenarii adaptând opere literare consacrate a făcut-o cu plăcere, cu pasiune. Poate că această etapă a vieții sale să fi fascinat și inspirat pe fiul său George în alegerea profesiei de actor.
Cu certitudine își continuă activitatea jurnalistică la București altfel nu se explică revenirea destul de târziu în literatură ca traducător al „Divinei Comedii” a lui Dante Alighieri. Nu există informații în baza cărora să se poată stabili când anume și-a propus George Buznea să realizeze transpunerea aceasta în limba română, după cum nu se poate ști momentul în care a început efectiv să lucreze. Oricum, nu a fost o activitate ușoară, munca traducătorului însemnând mai mult de câteva minute de lectură a operei în originalul autorului ei. Va fi rămas și condeiul lui Buznea suspendat în aer ore în șir sau poate zile la rând, așteptând răbdători și unul și altul să se aștearnă pe hârtia albă potrivirea cuvintelor tălmăcitoare de versuri. De câte ori ochii și mintea lui nu vor fi privit cu disperare textul italian încăpățânat a se lăsa deslușit în cuvinte obișnuit melodioase graiului poporului său! Câte încercări și câte variante nu se vor fi adunat în spatele unei pagini bune de tipărit? Câte dicționare bilingve și de rime, tomuri cu traduceri ale altor români sau străini nu vor fi stat stivuite pe masa lui de lucru! Toate aceste eforturi urmăreau un nobil scop: „prin intermediul cuvântului să-l facem pe cetitorul care nu știe latinește sau italienește să înțeleagă în graiul său Eneida sau Divina Comedie cu cât mai multe din sensurile și frumusețile lor”. Toată această strămutare de cuvinte, de metafore înțelegem că a pretins o muncă anevoioasă, nu de puține ori titanică. Iată mici adevăruri consemnate de Buznea în prefața „Infernului” menite să sublinieze contribuția traducătorului, ce trebuie prețuită asemeni unui „act notoriu de creație”.
E interesant de consemnat că manuscrisul „Infernului” era predat tipografiei Arta grafică din București la data de 25 decembrie 1974, primind avizul „bun de tipar” la începutul lunii aprilie a anului următor, beneficiind de un tiraj de 2130 de exemplare. Partea a doua a Divinei Comedii ajungea în aceeași tipografie la un an după moartea traducătorului, într-un post mortem omagiu invadând librăriile cu tiraj de 14830 de exemplare(1978). Interpretarea românească a celor VII cânturi ale „Paradisului” însumând 844 versuri nu au fost uitate în mapa de lucru a scriitorului, editorul considerând ca pe o nobilă datorie să le adauge la sfârșitul „Purgatoriului”.
După aproape trei decenii de tăcere literară, Buznea aducea abia în 1975 o nouă versiune românească a poemei dantești „Divina Comedie”. Prima parte a celebrei opere aparținând lui Dante avea să fie apreciată de critica românească, traducerea „Infernului” fiind considerată „operă de căpătâi”, „operă curentă de literatură universală” mai ales că Buznea reușea să aducă în limba română vorbită(obișnuită, comună) formularea lingvistică a intelectualilor rafinați, reușea să mlădieze în vorbele poporului nostru versificarea rigidă/cultă caracteristică limbajului poetic dantesc. Cu un bun simț artistic creat printr-o adevărată vocație, vasluianul nostru clădea astfel o operă ce nu se deosebea cu nimic față de cea originală. „Infernul” creat de Buznea devenea un omagiu adresat limbii române și resurselor ei expresive, devenea o autentică, valoroasă creație românească. Și „Purgatoriului” avea să se dovedească a fi „una din cele mai semnificative creații românești (…) în acest teritoriu al profundelor echivalențe culturale”. Tradusese cu o deplină libertate, ceea ce îl transforma dintr-un tălmăcitor al „Divinei Comedii” într-un „interpret al înaltelor valori expresive pe care a încercat să le transpună sub cerul românesc”. Pleiadă de critici de ieri și de azi afirmă că din luminoasa serie de traducători români ai capodoperei italiene, George Buznea este acela care „a adus divină laudă Limbii Române”.
Eminentul traducător din literatura clasică italiană, autor al unor remarcabile culegeri de versuri lirice, patriotice, publicistul de prestigiu avea să primească recunoașterea talentului său literar imediat după editarea „Infernului”. Încoronare a activității sale literare va fi primirea sa ca membru titular în Uniunea Scriitorilor. Evenimentul avea loc in 1976, dar din nefericire, la doar câteva luni, cei doi fii, George și Valeriu, Uniunea Scriitorilor anunțau dispariția tragică a scriitorului. George Buznea murea în 14 septembrie 1976 îndreptându-și „pasul pur pe drumul către stele” în zi de mare sărbătoare a creștinilor ortodocși. Ultimul vers dantesc ce trecuse prin filtrul traducerii sale are rezonanță de testament literar, George Buznea lăsându-ne să ne „pice/cuvântul în auz ca o dulceață”.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Prutul : revistă de cultură generală(Nr. 1/2017); Academia Română – Dicționarul general al limbii române(Univers Enciclopedic, București, 2004); Biblioteca : revistă de bibliologie și știința informării(Nr.5/2003); Analele Brăilei(Nr. 3-4/1931); Dante – Divina Comedie : Infernul : Interpretare românească, note și un cuvânt înainte de George Buznea(Editura Univers, București, 1975); Dante – Divina Comedie : Purgatoriul : Interpretare românească și note de George Buznea : Cuvânt înainte de Alexandru Balaci(Editura Univers, București, 1978); România liberă(septembrie 1976);
