“Pe la mijlocul anilor ‘60, într-un moment prielnic pentru literatura română, își făcuse apariția în mediile literare bucureștene un tânăr de nici 25 de ani, boem de condiție boierească, în gustul trubaduresc, neliniștit, ținând o chitară sub braț și scriind oriunde se așeza, torente de poezii stranii, hohotitoare, care nu semănau cu nimic din ceea ce se știa în mod curent despre poezia momentului. Acest tânăr, care astăzi este unul dintre cei mai însemnați poeți ai limbii române, era Cezar Ivănescu.”(Artur Silvestri)
Sunt aprecieri emise de criticul literar în prefața volumului de versuri “Rod” apărut în 1985 în editura Albatros, o antologie retrospectivă, adunând în cele 126 de pagini cele mai valoroase și reprezentative poeme scrise de Cezar Ivănescu de la debut până la mijlocul anilor ‘80. Volumul reunea texte fundamentale din edițiile anterioare “Rod” dar și din pilonii lirici din “La Baaad” sau “Muzeon”, oferind publicului o imagine de ansamblu compactă asupra universului său ritualic și muzical. Rod(1985) era asemeni unei cărți de vizită a trubadurului Cezar Ivănescu aflat în perioada de maximă maturitate artistică.
De unde venea Cezar Ivănescu? Unde se formase ca poet ce nu se încadra tiparelor timpului comunist? Răsărise pe la 4-5 dimineața într-o zi de miercuri 6 august a anului 1941 în familia unui tehnician veterinar devenit după război subofițer de jandarmi, bărbat aspru și rigid căsătorit cu frumoasa Xantipa, fiică de emigranți albanezi stabiliți în zona Bârladului ca arendași. Crescut-a alături de fratele mai mare Dumitru(doctor în istorie) și sora mai mică Marlena, jucatu-s-au cu cei de seama lor prin locurile vecine casei lor din strada Caraiman nr. 1 din Bârlad, dar și pe alte ulițe ale altor orașe după cum soarta i-a dus la Huși, București, Focșani și iarăși Bârlad…Pe rând au pășit timid în săli de clasă învățând conștiincioși, stăpâniți în egală măsură de interes și curiozitate pentru lumea ce se deschidea în fața lor, aplecându-și capetele asupra cărților școlare din respect față de părinții și cadrele didactice ce se străduiau a le lumina mințile fragede.
Vor fi avut ani de deplină fericire, copilăria le va fi fost presărată de bucurii și ferită de sărăcie…Dar pentru Cezar Ivănescu paradisul copilăriei a fost mai ales joaca și șederea în satul Curteni, mică parte a primilor opt ani de viață fiind lăsat în grija bunicilor. Mai e cazul să ne imaginăm ce puteau face bunicii pentru fericirea nepoților? A iubit-o pe Zoe bunica paternă căci ea l-a apărat adeseori de furia tatălui, a iubit “Hușul și satele din jurul lui” pentru că au reprezentat pentru el “un ținut fabulos, paradisiac”. Mărturisea cu regret și nostalgie că a fost fericit doar până la opt ani, vârstă la care “s-a produs izgonirea din paradis”. Înțelegem din ceea ce spune poetul că raiul din viața lui se destrăma odată cu finele clasei întâi și părăsirea ținuturilor în care dragostea bunicii se revărsa protector asupra lui. Nu școlarizarea a însemnat deschiderea porților iadul pentru micul copil ci cu mult mai probabil severitatea unui tată a cărui carieră și caracter se schimbă odată cu întoarcerea din război prin aderarea la principii politice conforme ideologiei partidului comunist, gest ce îi asigură un post în jandarmeria din Huși și apoi în Miliția din Focșani. Noile atribuții de serviciu ale tatălui îl transformă într-un om dur, neînduplecat, neîndurător, impunând reguli stricte în ceea ce privește disciplina și educația copiilor. Vă dau un simplu exemplu, mama Xantipa și bunica maternă nu stăpâneau graiul românesc, le-ar fi fost la îndemână a vorbi albaneza, le-ar fi fost drag a-i învăța pe copii limba neamului lor, dar acest lucru nu a fost cu putință căci tatăl va interzice cu desăvârșire a se rosti în casa lui cuvinte străine. Albania era la mii de kilometri distanță de Bârladul provincial românesc, mult mai aproape de influenta Rusia “veghind” asupra formării unui stat nou. Ce-și mai amintește Cezar Ivănescu din anii ocupației sovietice? Grija excesivă a tatălui a avea armele permanent pregătite, zgomotele specifice curățării și încărcării lor, desele plecări ale cadrului polițienesc în Munții Vrancei sau prin satele Moldovei căci anihilarea rezistenței și cooperativizarea forțată se făcea cu mijloace brutale, “vânătoarea în munți” și “arma la tâmpla țăranilor” erau metode cu “randament” maxim…
Poate tocmai de aceea Cezar Ivănescu s-a dovedit a fi un rebel încă din anii micii școlarități, “contrarevoluționar” la 10 ani, lăsând fotbalul de maidan cu mingea de cârpă pentru firavă mișcare de ripostă împotriva diviziei rusești din Focșani. Mica bandă de eroi al cărei membri de bază era, își făcuseră sediul în podul casei unuia dintre ei, adunaseră acolo efecte militare dezafectate, telefoane stricate, căști, baionete ciuntite, gamele sparte, dar erau mândri de arsenalul deținut dând de veste de existența lor în buricul târgului în folosul celor mici, răspândind sloganul “Copii, suntem aici, suntem printre voi!”. Nu știm ce acțiuni cu iz patriotic vor fi avut în planul organizatoric anual, dar isprava din ajunul Paștelui a sistat brusc și definitiv întâlnirile secrete ale combatanților, căci în joaca lor nevinovată li s-a părut că a jefui chiriașa vivandieră e un act de mare curaj, au crezut asemenea că aflați în al zecelea an al vieții lor au dreptul a închiria un birjar cu o trăsură spre a se plimba până noaptea târziu fluturând în aer sute de chibrituri aprinse pentru a vesti apropiata Înviere a Domnului… Sărbătoarea Paștelui a adus fiecăruia dintre ei răsplata cuvenită cu urme pe corp mai mult sau mai puțin vizibile, după cum furia dezlănțuită a părinților va fi fost potolită de rugămințile înlăcrimate ale pruncilor infractori. Pedeapsa de care a beneficiat Cezar Ivănescu a fost cruntă, cureaua tatălui Dumitru lipindu-se de trupul său timp nesfârșit, ani la rând, ori de câte ori ofițerul de poliție își amintea nelegiuirea comisă, aproape un an de zile a mâncat pe genunchi pe o ladă din colțul camerei, cu spatele la masa principală, fiindu-i interzis a-i privi pe ai lui în ochi… Doar mama l-a iertat și a blestemat întregul neam al rusoaicei ce nu se mai sătura a cere noi și noi despăgubiri în schimbul tăcerii…
Au mai existat și episoade de revoltă adolescentină, de astă dată, elev de clasa a VIII-a și a X-a de liceu. După revoluția anticomunistă din Ungaria(1956), dorea împreună cu alți câțiva colegi de generație să plece la partizani în munți, visând la fondarea organizației “Vulturul Negru”, apoi în 1959 împreună cu alți patru elevi recită poezii “reacționare” și mai ales cântă “Deșteaptă-te române” la mormântul poetului bârlădean George Tutoveanu. Acte de extraordinar curaj pentru acele vremuri când recitarea sau intonarea acestor versuri erau interzise oficial încă din decembrie 1947, imediat după abdicarea forțată a Regelui Mihai și instaurarea regimului sovietic. Cei care erau prinși cântând sau recitând pe ascuns versurile lui Andrei Mureșan riscau ani grei de închisoare, căci mesajul profund naționalist creștin, axat pe libertate, intra în contradicție cu ideologia sovietică. Nu e de mirare deci că securitatea din oraș ia promt decizia de a urmări pe împricinați, se fac chiar propuneri de arestare a grupului de elevi, și e mare noroc că în urma investigațiilor și a anchetelor cazul se stinge după un an. Poate că intervine tatăl, poate că anchetatorii se lasă impresionați constatând că “rebelii” frecventează asiduu cursurile claselor superioare al celui mai prestigios liceu din oraș. În ceea ce-l privește pe Cezar Ivănescu e poate mâna tatălui în a mușamaliza sau tergiversa cazul, dar e posibil ca noile preocupări ale adolescentului să fi deturnat atenția securității, căci sătul a fi “oaia neagră a familiei’ elevul află adevărat refugiu în recuperarea unor materii a căror restanțe îi aduc repetenția în clasa a X-a(profesorii David Haim, Gheorghe Gâlcă, Nicolae Traian nu permiteau a nu fi însușite cunoștințele științelor exacte). Repetentul la fizică, chimie, matematică, transferat spre a repeta clasa la liceul de fete, redescoperă literatura cu marii ei clasici și moderni(era familiarizat căci Zupperman îi fusese profesor de limba română), descoperă cu uimire și plăcere poezia, drept care “citea ca un disperat tot ceea ce-i cădea în mână”. E fermecat de lirica lui Labiș, e obsedat de poemele lui Bacovia, e mereu în sălile bibliotecii “Stroe Belloescu” citind “Primele iubiri”, “Lupta cu inerția”…E adevărat că avea timp berechet sub interdicție aflându-se fotbalul, rugby-ul și boxul, interzise sub amenințarea pușcăriei fiind acțiunile anticomuniste, e iarăși adevărat că primii fiori ai dragostei îi dădeau târcoale într-atât de mult încât devine membru al cenaclului literar al liceului dominat evident de frumoase condeie … În sfârșit tatăl e mulțumit că “înalta sa pedagogie a bătăii” și-a făcut efectul chiar și cu prețul bănuielii unei demențe, căci Cezar scria poezii, “vreo câteva mii de poeme”, cotidianul ieșean “Flacăra Iașului”’ publicându-i deja câteva!
Absolvă liceul în 1960, din toamna aceluiași an devine student al Facultății de filologie a Universității “Al. I. Cuza” din Iași, totul decurge bine vreo doi ani, dovedindu-se un student extrem de talentat. Nu era deranjant pentru cadrele universitare caracterul lui profund neconformist și rebel, creația literară îndrăzneață erau considerate poemele lui, chiar dacă printre ele își fac locul versuri cu vădit mesaj anticomunism, antisistem. Și cum oriunde în lumea asta oamenii buni au și dușmani ascunși, cum securitatea avea ochi și urechi în toate mediile socio-profesionale, e ușor de înțeles de ce Ivănescu și poezia lui ajunge repede să fie analizată nu de critici literari ci de cenzori securiști, poetul fiind considerat un “element dușmănos, reacționar, periculos din punct de vedere ideologic”, poezia lui fiind catalogată ca neservind realismului socialist. Iată contextul în care în 1962 securitatea caută să profite de poziția vulnerabilă în care se afla Cezar Ivănescu! După doi ani de urmărire e ridicat de pe scările facultății, anchetat, urmărindu-se prin șantaj a-l transforma în informator, cerându-i-se explicit să-l spioneze pe profesorul universitar Alexandru Husar, solicitându-i-se expres a face rost de “cursul originar de estetică” al universitarului. Voiau organele represive manuscrisul autentic, cel nedeclarat și necenzurat, bănuind că ascunde adevăratele convingeri anticomuniste ale filosofului. Studentul Ivănescu refuză categoric să-și trădeze profesorul, mentorul, prietenul. Ba mai mult, Ivănescu deconspira public tentativa de racolare la doar două luni distanță… Nu va scăpa însă nepenalizat de organele securiste, căci a lor este implicarea în excluderea poetului din cenaclul facultății, ei sunt cei ce vor impune exmatricularea din facultate, chiar dacă deciziile acestea politice fi-vor asumate la vedere de Biroul de partid și asistenții politizați ai facultății. Singur în Iași, fără nici un sprijin academic(unchiul Gheorghe Ivănescu fusese surghiunit încă din 1952), cu câteva tinichele adolescentine atârnând, riscând a pierde ce construise în ani de asiduă învățătură, se vede nevoit a apela la o formă de protest inedită! Greva foamei!
Situația a creat o stare de alertă uriașă în universitate, existând pericolul degenerării într-un scandal politic major cu ecouri dincolo de zidurile instituției! Acum apare îngerul salvator al studentului nostru, rectorul Ion Luca Creangă, distinsul universitar al catedrei de algebră și geometrie diferențială. Deși nu provenea din sfera disciplinelor umaniste, va găsi abilitatea de a naviga într-un climat ideologic extrem de dur, dând dovadă de o mare verticalitate și omenie. Folosindu-se de autoritatea sa imensă, profitând de momentul de impas creat de gestul radical al poetului nostru, rectorul va refuza să valideze exmatricularea politică definitivă, a căutat și a reușit să gestioneze conflictul în mod administrativ, devalorizând delictul din zona politică în zona de abatere de la disciplina internă a universității, a potolit astfel furia Biroului de partid și a semnat o decizie de reprimire a lui Cezar Ivănescu în aulele facultății. Datorită acestei protecții ferme venite chiar de la vârful universității, tânărul poet a primit permisiunea a-și continua studiile și a-și susține examenele de licență. Destul de greu căci nu mai avea drept de ședere în căminele studențești, nu mai beneficia de cartela ce-i asigura masa de prânz în cantinele studențești, așa încât, pentru a avea un acoperiș deasupra capului și un castron de supă să-și amăgească foamea, va apela la găselnița momentului, internarea periodică în spitalul neuropsihiatrului Petre Brânzei cunoscut pentru ajutorul ce-l acorda studenților nevoiași…
Episodul acesta din anii studenției l-a urmărit pe tot parcursul vieții, securitatea l-a avut în vizorul său decenii la rând, mai exact până în 1989. Faptul că Ivănescu făcuse cunoscute metodele de racolare nu i-a adus nici un avantaj, chiar dacă “dosarul agentului Damaschin” a fost închis definitiv, informatoru Ivănescu/Damaschin desconspirându-și identitatea, securitatea deschidea un altul în care de astă dată îl “avansau” de la gradul de “rebel” la “element extrem de periculos și recalcitrant”, “element cu atitudine dușmănoasă”. Devine clar că Ivănescu nu a fost informator, căci de-ar fi fost, ar fi avut parte de un trai liniștit sub regim comunist, n-ar fi fost călător din redacție în redacție, profesor de limba română prin sate uitate de lume. N-ar fi fost șomer în vremea în care dreptul și obligativitatea la muncă erau consfințite prin Constituție! N-ar fi fost una dintre cele mai hăituite și supravegheate figuri ale literaturii române!
Anul 1969 îl stabilește în redacția revistei “Argeș” ce apărea în Pitești, publicație ce se dorea “tribună de dezbatere amplă și pasionată a tuturor realizărilor și direcțiilor ce se manifestă în viața socială”, o publicație în care literatura ocupa un spațiu dens cu versuri, proză, articole de critică și istorie literară, cronici literare și teatrale, texte inedite, întâlniri cu scriitori și oameni de știință. Ce era “Argeș” pe vremea avea? Gândiți-vă că aici își publicase Arghezi ultimele zece “Bilete de papagal”, colaboratori erau nume precum N. Stănescu, G. Ivașcu, M. Beniuc, O. Densușianu, C. Noica, M. Banuș, V. Eftimiu, Șt. Augustin Doinaș. Nu știm câte din poemele sale vor fi prinse în paginile revistei, nu știm cu exactitate cum arăta o zi de muncă în redacție, dar am reușit să descopăr că era șef de secție coordonând domeniul literar, tocmai de aceea citind toate textele literare ce veneau de la potențiali colaboratori, verificând și aprobând articolele jurnalistilor înainte de a fi trimise spre tipărire. Mai știm din suficiente surse biografice că a ajuns aici la intervenția lui Nichita Stănescu, că a ținut rubrica “Teatrul de hârtie” pe care i-a atribuit-o Gheorghe Tomozei, redactorul-șef al publicației argeșene.
Perioada piteșteană i-a adus satisfacții imense, dincolo de zumzetul redacției Ivănescu afirmându-se ca dramaturg, la sfârșitul anului 1969 fiindu-i pusă în scenă piesa “Mica dramă” ce s-a dovedit un succes, spectacolul fiind primit ca un eveniment de avangardă curajos și inovator. Criticii teatrali aveau să aprecieze densitatea replicilor, caracterul parabolic și tensiunea psihologică subtilă. Succesul micii piese de teatru avea să-i consolideze poziția în redacția revistei, demonstrând că Ivănescu nu era doar un poet sclipitor validat deja prin “Rod” din 1968, ci și un autor dramatic stăpân pe mijloacele de expresie. Piteștiul i-a fost benefic din punct de vedere al manifestării libere pe tărâmul artei și creației literare, aici Cezar Ivănescu își materializa conceptul de poet-trubadur, aducând în prim plan lectura de poezie în spectacole derulate pe scena Teatrului “Al. Davilla” sau pe scena Casei de cultură a tineretului. Nu oricum, nicidecum cu iz patriotic ci cu profund caracter baladesc, recreând legătura medievală dintre poezie, melos popular și interpretare sacră. Un format de spectacol inedit, cu o orchestră formată din elevi ai liceului de muzică din oraș și cu a sa voce cutremurătoare, patetică, profundă lăsându-se purtată prin lirica lui Eminescu, Bacovia, Baudelaire, Villon…Criticul Nicolae Manolescu îl numea pe Ivănescu “trubadur al cărui lirism atinge o densitate mistică”, Paul Cernat descria interpretările lui ca fiind dominate “de o voce cavernoasă și chinuită”, cu o forță de sugestie uriașă care șoca și hipnotiza publicul. “Amintirea Paradisului” s-au numit genetic spectacolele lui Cezar Ivănescu, iar recitalurile lui erau adevărate spectacole de poezie cântată. “Cântă pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică și vers… ”, de altfel “esența ființei sale era structurată pe un suflet total religios și deplin spiritualizat, care trăia viața și poezia cu inima plină de lumină așa cum iiluminatul îl privește pe Dumnezeu”.
Impunând o imagine unică în epocă, aceea a unui artist total, rebel, mistic, ce refuză să se alinieze formatelor de spectacol aprobate de partid, curând avea să vină și sistarea lor. Interzicerea spectacolelor a reprezentat o consecință directă a controlului ideologic, deși orchestra Baaad și-a început activitatea cu un imens potențial cultural, formatul neconvențional și mesajele transmise au intrat rapid în contradicție cu liniile trasate de aparatul de propagandă a PCR. Poeziile recitate de Ivănescu aveau o intensitate dramatică uriașă, textul, versurile loveau direct în tabuurile politice, determinând securitatea și comitetul de cultură să analizeze spectacolele pentru a preveni “tulburarea ordinii publice”. Interzicerea spectacolelor a fost doar o primă măsură restrictivă, prefigurând momentele din deceniul următor când lui Cezar Ivănescu i se retrăgea din librării volumul “Doina” și i se interzicea cenaclul “Numele Poetului” (1986), evenimente ce-l vor împinge iarăși la gestul extrem al grevei foamei!
Dar până în anul 1986 multe alte năpaste au năvălit în cariera lui. Mai întâi au fost “tezele din iulie 1971” acele măsuri restrictive și de control total al partidului asupra literaturii, artei și presei care au încetat a mai fi forme de expresie liberă, devenind simple instrumente de propagandă. În acest context, dar mai ales din dorința de a-și păstra locurile de muncă(multe reviste de cultură erau desființate) și a-și asigura viitorul din punct de vedere editorial(unii scriitori erau deja marginalizați.cenzurați, interziși), câțiva redactori de la “Argeșul” publică articolul “Incomparabil ideal social : comunismul” favorabil aplicării “tezelor”. Vizând doar binele confratelui său, Florin Mugur îl va menționa ca semnatar al articolului și pe Cezar Ivănescu, fără însă ca vasluianul nostru să fie implicat în elaborarea materialului respectiv. Pentru cei mulți necunoscând acest detaliu, demisia lui Ivănescu a rămas un gest de neînțeles, căci îi era bine, lucra, scria, trăia decent, iar conform asumării articolului, în fața sa urma să “răsară” un viitor “luminos”! Dar stilul său de creație nu suferă nici o modificare, așa încât securitatea și criticii literari se isterizează căci nu puteau accepta încăpățânarea lui Ivănescu de a scrie altcumva decât elogiind marile realizări ale comunismului. Iată cauza pentru care în anii ce au urmat, critici precum Șerban Cioculescu, Paul Goma(de curând înregimentați politic) vor înfiera la unison tot ceea ce nu însemna poezie angajată, arătând acuzator spre Ivănescu și mulți tineri asemeni lui. Asta se întâmpla în țară, dar și dincolo de granițele ei, cei ce evadaseră din infernul comunist îl denigrau la rândul lor, vocile “Europei libere” strigând în eter uimite că Ivănescu “s-a vândut regimului”, în vreme ce Virgil Ierunca îi publica “Incomparabilul ideal social” în rubrica “Antologia rușinii” din “Ethos” revista exilului românesc. Ingrată postură, hulit în și dincolo de hotarele țării, cei dinlăuntru știindu-l împotriva sistemului, cei dinafară crezându-l slugarnic al comunismului
1971-1974 înseamnă pentru Ivănescu trei ani de șomaj într-o capitală forfotind de mulțime de bucureșteni și provinciali niciunul flămând sau fără carte de muncă. Doar Ivănescu e lăsat de izbeliște, supraviețuind din împrumuturi la “Fondul literar”. Cât despre creația literară, cu greu și sporadic îşi va face loc în pagini de reviste culturale, strecurându-se în ziarele centrale numai sub protectoratul lui Nicolae Dragoș care sfidând orice interdicție i-a permis revenirea în mediul jurnalismului cultural cu articole dedicate lui Philippide, Matei Călinescu, Virgil Teodorescu, Valentin Silvestru, Maria Banuș, etc. E permanent în vizorul securității, toate mișcările și vorbele sale sunt atent îndosariate. Se știa că în ședința secției de poezie a Asociației Scriitorilor din București din decembrie 1973 Cezar Ivănescu abordase “problema amesteculului oficial în poezie, soarta precară a relației poet-editură, situația precară a condițiilor de muncă e poeților”. Ceruse atunci Ivănescu “coalizarea breslei pentru a-și apăra drepturilor dar și posibilitatea de a publica așa cum vrea fiecare”. În 1975 securitatea avea cunoștință despre faptul că Cezar Ivănescu era membru al unui cenaclu literar clandestin ce își adună poeții în casa lui Dumitru Țepeneag, iar în 1977 organele de supraveghere aveau informația că poetul nostru luase cuvântul în cadrul lucrărilor Conferinței Naționale a Scriitorilor cerând fără teamă neamestecul organizațiilor politice în chestiunile literare motivând “că nu au competența necesară”, ridica totodată “problema scriitorilor care scriu o literatură neagreată de forurile de partid, marginalizați tocmai din această pricină. Tot în 1977, în cadrul Adunării Generale a Asociației Scriitorilor din București, avea curajul a aduce în dezbatere probleme de ordin revendicativ, solicitând eliminarea cenzurii, libertatea circulație în străinătate, mai multe drepturi pentru scriitori tineri.
Cine îndrăznea să atace frontal astfel de chestiuni care oricum rămâneau nerezolvate? Cezar Ivănescu! Iată cauza pentru care era considerat o persoană dificilă, el era literatul care își manifesta deschis nemulțumirea față de acțiunile de control și cenzură, știind prea bine(dar nu doar el) că deciziile finale privind tipărirea sau interzicerea unei cărți nu aparține unei singure persoane ci unui sistem piramidal de verificare ideologică coordonat din umbră de securitate. Spunem noi și afirmă și contemporani lui, Ivănescu era o voce puternică, deosebit de curajoasă pentru acele vremuri, arătând abuzurile îndreptate asupra literaților, arătând nenumăratele piedici, obstacole pregătite în mod special celor ce nu se lăsau antrenați, convinși să creeze lucrări și să redacteze texte cu conținut angajat. Cu cât vocea sa era mai tunătoare cu atât cenzura se pogora mai acerbă asupra volumelor sale. Dacă “Rod III” și “Rod IV” se strecuraseră printre filtrele cenzorilor în 1973 și 1975 girând pentru ele bunul său prieten Florin Mugur, dacă “La Baaad”(1979) era un succes editorial și datorită celebrități lui Marin Preda, textele fiind “toaletate” cu vădită blândețe, după 1980 lucrurile se schimbă radical. “Muzeon” apărea în 1982 după masivă cenzurare și masacrare a poemelor și a postfeței. “Doina”(1983) avea să fie blocată, retrasă de la tipar, pregătită pentru topit. Iată motive pentru care Ivănescu preferă să moară! În 1983, o altă grevă a foamei punând pe jar autoritățile comuniste temându-se de Izbucnirea unui scandal internațional au avut darul de a aduce adversarii la “masa negocierilor”, activiști de rang înalt ai PCR determinându-l să renunțe la radicala formă de protest în schimbul acceptării analizării manuscriselor vers cu vers, limitării cenzurii și păstrării multor metafore considerate inițial periculoase și mistice. Cu prețul sănătății sale volumul “Doina” primea viza “bun de tipar”, primind ulterior Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române. Cu prețul șubrezirii sănătății sale s-a spart un zid al tăcerii și al fricii în Uniunea Scriitorilor, gesturile sale repetate transformându-l într-un simbol al rezistenței prin cultură.
Exemplu de rezistență a fost și greva foamei din 1986, împotrivindu-se astfel deciziei CCES de interzicere a activității cenaclului “Numele Poetului”. Preluase conducerea cenaclului după moartea lui Nichita Stănescu, dar activa, intuia, stimula, sprijinea tinerele condee încă din 1980. De mare anvergură în epocă era cenaclul publicându-și rubricile în “Argeș” și “Luceafărul”, zeci de scriitori conformiști sau rebeli, uneori flagrant potrivnici comandamentelor vremii fost-au dibuiți de mentorul Ivănescu, ajutați a-și da frâu imaginației creatoare. Scriptic cenaclul avea să fie desființat, însă atitudinea de revoltă a conducătorului concretizată printr-o înfometare ce a necesitat internare și supraveghere medicală(ajunsese la 45 de kg), avea să determine securitatea a-i tolera continuarea întâlnirilor în birourile redacției “Luceafărul”. Cenaclul va rezista până în 1989! E drept, sub ochiul vigilent al organelor de partid, dar se evita astfel organizarea clandestină și ilegală cenaclului, e adevărat că sub pretextul activității editoriale zilnice, dar facilitând irumperi de netăgådiut talent literar. Asta pentru că “Cezar Ivănescu a deschis, atât cât a putut, ușile către cei ce arătau talent, dedicație și pasiune indiferent de stil, voce lirică și timbru de intonație estetică. Prin cenaclul Numele Poetului care a făcut să existe sute, poate mii de scriitori mai importanți sau mai mărunți de pe la noi, opera lui de mentor și de îndrumător și-a găsit expresia cea mai potrivită. Era de fapt expresia unui om liber”. Cezar Ivănescu a creat aici o adevărată insulă de rezistență, încurajând tinerii scriitori să ignore total ideologia de partid și să scrie literatură autentică, contrându-se frecvent în polemici violente cu scriitor oficiali ai regimului, ceea ce atrăgea replici dure și campanii de denigrare în ziarele controlate de aceștia.
Acesta este Cezar Ivănescu, poet și spirit insurgent, un scriitor care nu și-a vîndut conștiința și care a suportat repercusiunile verticalității sale. Trist e că le-a suportat nu numai sub comuniști, ci și în perioada de „libertate“ haotică, tulbure, confuză, de după 1989. A crezut că revoluția din decembrie și prăbușirea dictaturii va aduce o renaștere morală a societății și o reparație istorică pentru scriitorii care au refuzat compromisuri politice, a crezut că noua eră va aparține celor care au suferit, care au fost cenzurați, că arta, creația, valoarea artistică vor avea drum liber spre deplină exprimare. A crezut că se va putea afirma așa cum își dorea, dar în lumea aceea prea puțin organizată, necunoscătoare a adevăratelor repere ale Democrației, Ivănescu s-a lovit de refuzuri și jigniri incredibile. În ianuarie 1990 era eliminat abuziv de la redacția “Luceafărul”, în iunie devenea victima mineriadei. Dacă aceste lovituri nu reușesc să-l îngenuncheze, e pentru că Ivănescu găsește resurse a se plia pe creație, pe munca în editura ieșeană “Junimea”, găsind adevărată oază de liniște și satisfacție profesională în celebrele cursuri de poezie pe care le va ține la Muzeul Literaturii Române din Iași.
Dar vine peste el, nemilos și devastator anul 2008 cu acuzația că ar fost securist, vine peste el linșajul mediatic, căci fără a se aștepta un verdict oficial, marile instituții de presă, posturile de televiziune și revistele culturale l-au etichetat instantaneu “turnător”. Nimeni nu încerca så explice publicului larg diferența dintre “urmărit” și “colaborator” al securității, prea puțini erau cei care îl apărau. Atrage și azi atenția postarea în on-line din Jurnalul Național care difuza sub anonimat îndemnul unui cititor: “Scriitori din țară și de pretutindeni, e bine să vă uniți pentru dreptatea confratelui dumneavoastră, poetul Cezar Ivănescu! Lăsați micile neînțelegeri deoparte! Acum e o situație majoră! Gândiți-vă că fiecare dintre voi ar putea fi în aceeași situație, fără să aveți vinovăție față de acuzațiile care vi se pot aduce oricând. Cezar Ivănescu nu a fost membru PCR nicicând și nici al altui partid din aceste vremuri tulburi! Sănătatea lui e sub semn întrebării, deja înainte de începerea grevei foamei nu a putut mânca. Cineva o să răspundă dacă viața sa îi va fi în pericol. Știți foarte bine ce au făcut așa zișii mineri în capitală. Cezar Ivănescu se numără printre numeroși intelectuali care au fost maltratați de aceștia. Dacă ar fi fost informator la securitate ar fi fost protejat de aceștia și nu ar fi avut parte de nenumărate nenorociri venite din partea sistemului comunisto-securist cu prelungiri în democrație”.
În 4 februarie 2008 se supunea ultimei greve a foamei, alegea ca loc al protestului Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor, căci cel ce aruncase cu grave minciuni era scriitor…De aici avea să redacteze scrisori deschise adresate președintelui Uniunii Scriitorilorllor, președintelui României, solicitând ca dosarul său CNSAS să fie adus la Uniunea Scriitorilor, audierea să fie publică, la ea să aibă acces presa și orice alte persoane ar fi interesate, verdictul să fie comunicat în aceleași circumstanțe. Cine l-a auzit? Cine s-a grăbit să facă ceva spre a-l ajuta? Uniunea Scriitorilor alegea o atitudine de neutralitate administrativă, de distanțare, considerând că acuzațiile de colaborare cu securitatea și disputele dintre cei doi scriitori reprezintă un conflict personal și juridic pe care instituția nu trebuie să îl arbitreze. Poate aceste argumente vor fi stat la baza deciziei de renunțare la înfometare, dar nu și la lupta pentru reabilitarea numelui său, propunându-și acționarea în instanță a persoanelor și publicațiilor care îl acuzaseră că ar fi făcut poliție politică fărå a deține dovezi oficiale din partea CNSAS. Conștientizarea abandonului abandonului din partea familiei profesionale îl vor determina să renunțe la inerția specifică înfometării, alegând febrilă agitație a strabaterii platourilor televiziunilor și posturilor radio pentru a-și demonstra caracterul integru. Pentru că, el, Cezar Ivănescu nu avusese nici o dilemă morală, nu alesese colaborarea fățișă cu securitatea scriind osanale pentru a supraviețui, nu alesese exilul interior/estetic scriind texte cu dublu înțeles greu de descifrat de cenzură, dar nici nu și-a dorit dizinența deschisă atrăgând asupra lui persecuția securității. Nu s-a comportat niciodată ca un scriitor supus! La 66 de ani își ocupa iarăși locul în față baricadelor luptând de astă dată nu pentru o întreagă breaslă ci pentru apărarea onoarei sale…
Însă timpul nu a fost prea darnic, poetul se stingea slăbit de atâta luptă împotriva detractorilor săi, dezamăgit după o viață întreagă de împotrivire și continuă ripostă în fața unui regim distrugător al creației neîngrădite în virtuțile ideologice, neacceptând nicicând nici un compromis. Putea înțelege resorturile ce puneau în mișcare frustrări umane(firea umană a supusă greșelilor), era obișnuit ca cele mai dure lovituri să le primească din partea colegilor de breaslă, trăitori și supraviețuitori al aceluiași regim restricționat, dar nu putea accepta sub nici o formă să-i fie terfelită onoarea și demnitatea. El, poetul ce se ținuse dârz sub avalanșă de nedreptăți ale regimului de dinainte de 1990, el, poetul nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură nu de România ci de Albania patria mamei sale, el poetul iubind mai presus de orice adevărul! Murea în săptămâna patimilor obosit de atâta ură fără rost…
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Cezar Ivănescu, Stela Covaci – Timpul asasinilor(Editura Libra, București, 1997); Daniel Corbu – Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor(Editura Princeps Edit, Iași, 2008); Maria Dobrescu – Cezar, fiul Xantipei. Cu poetul Cezar Ivănescu, în viață și dincolo de ea(Editura Privirea, București, 2010); Baaadul literar(nr. 2/2008); Mișcarea literară(nr. 1/2009); Serviciul Român de Informații – Cartea albă a Securității : istorii literare și artistice(Editura Presa Românească, 1996); Theodor Codreanu – Istoria Hușilor(Editura Porto Franco, Galați, 1995); Traian Nicola – Valori spirituale tutovene(Primăria Municipiului Bârlad, 2003); ;
