Mănăstirea Putna a ajuns anul acesta la venerabila vârstă de 560 de ani, de mai bine de cinci secole și jumătate străjuiește asemeni unui far peste marea de români, veghindu-le și călăizindu-le parcă devenirea și menirea istorică. Fiind prima și cea mai importantă ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, locul a depășit granițele, semnificațiile unui simplu așezământ religios, devenind o adevărată inimă a memoriei noastre istorice. Putna e altarul conștiinței naționale, păstrând întru veșnicie osemintele lui Ștefan, domnitorul perceput ca un tată spiritual și protector istoric al întregului popor. Putna e simbol al unității căci la 1871 aveau loc aici Serbările Tinerimii Române, studenți din toate provinciile istorice se adunau aici pentru a afirma idealul unității naționale cu mult înainte de realizarea Marii Unirii. Putna e tezaur cultural și artistic, mănăstirea funcționând timp de secole ca un centru major de copiere a manuscriselor dar și ca atelier de broderii bizantine de o valoare inestimabilă în Europa. Nu în ultimul rând, Putna e loc de pelerinaj spiritual, pentru noi românii, un drum la Putna echivalând cu o întoarcere la rădăcini, un act de reverență față de jertfa strămoșilor și o reîncărcare spirituală.
Pornim astăzi povestea mănăstirii Putna de acolo de unde încep legendele. Se spune că rătăcind prin pădurile neumblate de om, după înfrângerea de la porțile Chiliei, Ștefan ajunge în odăița săpată în stâncă a pustnicului Daniil Sihastrul. În miezul acelei nopți călugărul sihăstrit îi cere voievodului să-și ascută privirea în întunericul pădurii în deslușirea unor lumini. Abia la a treia repetare a întrebării „Ce vezi, Măria Ta?”, ochii ageri fi-vor luminați de pâlpâirile a patru făclii îndepărtate. Nu erau torțe de lumină pământești, era convins sihastrul că făpturi îngerești arătau muritorilor un loc sfânt. Știa sihastrul de puterea magică a locului și mai știa pustnicul că înfrângerea dușmanilor fi-va ușoară dacă voievodul ridica-va în locul luminilor mândră mănăstire. Spune legenda că a doua zi Ștefan a adunat oaste mare și a pornit din nou la luptă învinngându-i pe cotropitori, iar mai apoi ținându-și făgăduiala a construit mănăstirea la temelia căreia a zidit “o căldare mare cu galbeni” alături de alte numeroase odoare de aur și argint. Legenda aceasta ce s-a țesut cu privire la locul în care a răsărit măreața mănăstire Putna, e bine ancorată din punct de vedere cronologic și istoric, căci pierderea cetății Chilia avea loc în iunie 1462, iar redobândirea ei în urma unui asediu de trei zile abia în ianuarie 1465. Așadar conform legendei hotărârea voievodului de a construi mănăstirea este luată între cele două campanii militare, iar construirea propriu-zisă are loc după cea din urmă, doar că în legendă de la înfrângere până la victoria deplină trec doar câteva zile…
Nu e unica legendă, există o variantă apropiată a acestei povestiri în care atât hotărârea de a construi cât și construirea însăși se încadrează între o înfrângere din partea turcilor și o victorie asupra lor. Aciuiat în chilia săpătă în piatră, domnitorul e trezit în miez de noapte și trimis să meargă singur la locul de confluență a trei pâraie. Trebuia să intre în apă și să se uite spre cei trei munți și apoi să se întoarcă la chilie să-i spună sihastrului ce a văzut. “Acolo unde ai văzut arzând numai o lumânare să faci o cruce, unde ai văzut arzând trei lumânări să faci o mănăstire, și atunci vei birui”. Într-o a treia legendă stau la sfat de taină în afundul pădurii aceleași personaje, voievodul și sihastrul, Ștefan ajungând de astă dată flămând și obosit de alergătura vânătorii domnești, aflându-l pe Daniil adâncit în rugăciune. Recunoscând în rătăcitul drumeț pe marele voievod, călugărul îl ospătează astâmpărându-i foamea, apoi cu vorbă blândă îl descoase despre năzuințele și neîmplinirile sale, descoperind arzătoarea lui dorință de a înfrânge puterea otomană. Ce sfat i-ar fi putut oferi pustnicul ce credea în Dumnezeu? Să ridice de îndată așezământ bisericesc “pentru ca Dumnezeu să-i ajute la toate treburile lui”! Daniil Sihastrul e personaj de legendă dar nu ne îndoim că ar fi trăit cu adevărat, cea mai plauzibilă dovadă fiind constituită de existența în patrimoniul bisericii Putna a degetului arătător al mâinii drepte “cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”. Chilia bătrânului e și ea semn al trecerii pașilor săi prin istoria Moldovei…
Frumoase legende în care firul de adevăr se împletește cu credința în bunul Dumnezeu! Dar potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosul așezământ putnean alegerea locului s-ar fi hotărât într-un alt mod, cu arcul și săgeata, armele medievale ale domnitorului trasând coordonatele edificiului mănăstiresc. Ion Neculce consemnează legenda în “O samă de cuvinte”, relatând astfel întâmplările: “Ștefan Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna au tras cu arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo, au făcut prestolul în oltariu. Pus-au și pe trei boiernași de au tras, pre vătaful de copii și pre doi copii de casă”. Pe locurile în care s-au împlântat în pământ săgețile slobozite din arcurile însoțitorilor au fost clădite poarta, clopotnița și un stâlp. Cronicarul ne spune că ar fi existat și o jertfă umană, dar pierde adevăratul substrat al gestului, sacrificarea lui Sion nefiind pedeapsă că se dovedise mai puternic decât voievodul și însoțitorii acestuia, ci un ritual arhaic, căci în vechime cel mai destoinic în mânuirea armelor devenea cel mai indicat a fi jertfit la temelia unei ctitorii importante. Istoricii atrag atenția că obiceiul ca atare nu se practica în Moldova secolului al XV-lea, sacrificarea copilului de casă fiind o metaforă folclorică, un mit menit să sporească aura legendară și măreția simbolică a Putnei. De altfel în legendă se amintește atât de vag despre uciderea boiernașului, Neculce amintind episodul cu anumite rezerve căci “întru adevăr nu se știe, numai oamenii așa povestesc”….
Părăsind legendele încercăm să descoperim date certe cu privire la zidirea, înălțarea mândrului lăcaș bisericesc. Începuturile mănăstirii Putna ne sunt cunoscute cu deplin temei de adevăr din “Cronica” lui Grigore Ureche, luminat cronicar al evului mediu românesc menționând că marele voievod “în al zecelea an al domniei sale, în anii 6974(1466), iulie 10, au început a zidi mănăstirea Putna”. Atunci se punea piatra de temelie a mănăstirii, atunci își începea Ștefan marele său program de realizări administrative și culturale. Mărețul monument de întemeiat cu măiestrie artistică și voință de creație. În trei ani meșteri zidari, pietrari, zugravi, argintari cu cetele lor de ucenici și ajutoare au dus la bun sfârșit opera pe care Ștefan a iubit-o cel mai mult din toate ctitoriile sale. “Și au fost făcut mănăstirea de frumoasă tot cu aur poleită; zugrăveala mai mult aur decât zugrăveală și pe dinăuntru și pe dinafară, și acoperită cu plumb. Zic călugării să fi fost făcut și șfeșnicele cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisme de argint”. În vara anului 1469 lucrările de construcție ale mănăstirii erau terminate, un an mai târziu sobor de preoți, diaconi, arhierei se adunau aici pentru slujba de târnosire a lăcașului de cult. Iată cum consemnează cea de a doua variantă a “Letopisețului de la Putna”: “în anul 6979(1470), august 20, au venit tătarii mulțime mare și s-au bătut cu ei Ștefan voievod la dumbrava de la Lipniți…Și a gonit urma lor și a luat toată prada lor. Și apoi s-a întors cu izbândă și a venit să sfințească hramul preasfintei Născătoare de Dumnezeu(…) cu mâna preasfințitului mitropolit, chiar Teoctist și a episcopului Tarasie(…). Și la liturghie au fost în număr de 64 de arhierei și preoți și diaconi, septembrie 3, sub arhimandritul Ioasaf”.
Cum va fi arătat Putna în anul sfințirii sale? Locul emana un contrast puternic, o biserică domnească de o eleganță desăvârșită cu un tezaur liturgic de lux se afla ridicată în mijlocul unui decor aspru parțial amenajat. Zona fusese defrișată în jurul bisericii, la 1470 curtea fiind delimitată de palisade temporare și valuri de pământ pentru protecție imediată. Zidurile împrejmuitoare și turnurile aferente au fost terminate abia la un deceniu după târnosire, în 1481 ansamblul mănăstiresc desfășurându-se pe o suprafață patrulateră cu laturi de 95 și 105 metri, având aspectul unei puternice cetăți medievale fortificate, planul original fiind conceput nu doar pentru rugăciune ci pentru a rezista asediilor și jafurilor. Biserica poziționată în centrul acestui patrulater era impresionantă prin dimensiuni și decorațiuni, era considerată una dintre cele mai înalte din întreaga creștinătate ortodoxă a acelei epoci. Îmbina stilul bizantin tradițional cu cel gotic târziu, iar inovativ pentru acea vreme era faptul că biserica era decorată cu fresce colorate la exterior, de altfel o caracteristică definitorie a epocii ștefaniene. Pe latura de sud era casa domnească, o clădire masivă de piatră destinată exclusiv voievodului și familiei sale, iar pe latura de nord fuseseră construite din lemn chiliile și atelierele unde lucrau faimoșii copiști și meșteri în arta broderiei. Din tot ce a fost în vremea lui Ștefan cel mare doar Turnul tezaurului a rezistat flăcărilor, jafurilor, asalturilor dușmanilor.
Putna a avut încă din primii săi ani funcțiuni multiple în cultura românească. Odată cu târnosirea Bisericii și instalarea primei obști monahale aduse de la Neamț, Putna a devenit instantaneu cel mai important centru de caligrafie, miniatură și scriere de manuscrise din întreaga Moldovă medievală. Ștefan cel Mare și-a dorit ca necropola domnească să nu fie doar un punct de apărare ci o citadelă culturală care să legitimeze statul român pe harta creștinătății. Cum pentru început, mănăstirea trebuia dotată cu toate cărțile necesare slujbelor religioase, în interiorul incintei avea să fie înființat un scriptorium, ce avea să fie coordonat de Ioasaf, întâiul egumen al Putnei, el însuși cafigraf excepțional. Repetăm că egumenul Ioasaf venea de la mănăstirea Neamț împreună cu iscusiți copiști, caligrafi și miniaturiști, aducea cu el pe renumiții Nicodim și Casian care își făcuseră ucenicia sub îndrumarea vestitului Gavril Uric. Putem spune fără greș că Ioasaf a fost întemeietorul școlii de caligrafie de la Putna, locul sfânt în care călugării caligrafi scriau pe pergament fin. Mărturie clară a geniului caligrafic de la Putna stau “Cuvântările sf. Gură de Aur”(1470), tetraevangheliarele lui Nicodim(1473), Palade(1488-1489), Spiridon(1502), “Liturghierul” scris de Gherasie, “Leatvița sf. Ioan Sinaitul” împodobită în 1472 de Vasile. Tetravangheliarele lucrate aici sunt împodobite cu miniaturi la care se remarcă perfecțiunea desenului și nuanțele coloristice armonios îmbinate, folosindu-se fără economie aurul pentru fonduri și nimburi, imprimând manuscriselor o notă de prețiozitate și eleganță.
Manuscrisele create la Putna în epoca lui Ștefan cel Mare au creat o identitate vizuală și paleografică unică, textele fiind redate în limba slavonă(limba oficială de cult și de cancelarie a vremii), folosind litere chirilice extrem de regulate, clare, drepte și perfect geometrice dovedind o disciplină extraordinară a mâinii caligrafului. Începuturile de capitole sunt decorate cu motive geometrice sau vegetale complexe, colorate strident cu roșu-purpuriu, albastru intens, auriu. Spre deosebire de alte centre europene axate pe peisaje, școala de la Putna s-au remarcat prin detalii miniaturale excepționale ale figurilor umane(Sfinți evangheliști, portrete ale ctitorilor). Deși multe din cărțile copiate și caligrafiate la Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare s-au pierdut, judecând după numărul și calitatea artistică a celor ce s-au mai păstrat în muzee, biblioteci, colecții din țară sau străinătate, putem face aprecieri sigure asupra importanței și rolului pe care l-a avut această mănăstire în trecutul cultural al poporului nostru. Manuscrisele copiate și caligrafiate în școala și mediul cărturăresc al mănăstirii Putna stau dovadă a nivelului atins de arta miniaturii în țara noastră. Sub aspect artistic manuscrisele respective dovedesc că în secolul al XV-lea a existat o școală moldovenească de caligrafie și miniatură ale cărei origini se regăsesc pe de o parte în arta de îndelungată tradiție a Bizanțului, caracterizată prin somptuozitate și grandoare, iar pe de altă parte în arta noastră populară care a izvodit atâtea opere de trainică și neasemuită frumusețe.
În afara frumuseții podoabelor și caligrafiei desăvârșite, aceste manuscrise dezvăluie prin conținutul lor variate preocupări cărturărești. E adevărat că domină manuscrisele religioase, e specific timpurilor, dar trebuie semnalată bogăția de activități cronicărești, juridice, astronomice, muzicale. Tradiția istoriografică moldovenească cunoaște un vechi “Letopiseț de la Putna” datând de la sfârșitul secolului al XV-lea, sursă primară a prelucrării a altor două letopisețe putnene aparținând secolului următor cunoscute sub numele “Letopisețul Putna I” și “Letopisețul Putna II”, toate aceste trei manuscrise amintind între altele și de climatul cărturăresc existent în cadrul acestui așezământ. Din același letopiseț al secolului aflat sub domnia lui Ștefan au rezultat “Cronica moldo-polonă” și “Cronica moldo-rusă” La Putna s-au scris mici tratate de astronomie, cunoștințele egumenului Siluan făcând posibilă scrierea “Pascaliei”(1493) care stabilește cu o uimitoare precizie prin calcule matematice data sărbătorii Pascale pe o întindere de 81 de ani. Lucrarea lui Siluan a cunoscut patru prelucrări, una în limba germană, alta în polonă, dar ceea ce este de remarcat ca fiind de-a dreptul spectaculos e că metoda sa de calcul a fost folosită ulterior, “Pascalia” lui fiind continuată până la nivelul anului 1940.
Între zidurile Putnei Eustatie “ritorul și protopsaltul și domesticul de cântare bizantină” a alcătuit opere muzicale care atestă până azi cea mai veche școală muzicală din Europa de sud-est(după școala bizantină). La 1500 Eustatie e primul nume de profesionist pe care îl întâlnim în istoria muzicii românești, el se află la școala de la Putna, predând călugărilor gramatica muzicii psaltice și cântările pe opt glasuri. Compune și semnează peste 80 de cântări, unul din manuscrisele lui datat ca aparținând anului 1511(aflat la Moscova) fiind și prima lucrare muzicală atribuită fără tăgadă unui autor român cunoscut. Așadar muzica românească începe de la 1500, de când avem primele documente semnate de compozitori profesioniști . Câte țări se pot lăuda că au pășit pragul secolului al XVI-lea cu un creator în arta sunetelor care să aibă la activul său peste 80 de lucrări muzicale! Activitatea sa muzicală a fost dezvoltată de urmașul său Antonie care a lăsat moștenire Putnei un prețios manuscris muzical scris în 1545 -1546. Ce este inedit la această scriere medievală, altceva decât vechimea ce îi dă valoare patrimonială deosebită? Ei bine, manuscrisul dovedește încă o dată nu doar existența unei școli muzicale ci utilizarea notației în limba greacă.
Acolo la Putna, Lucaci cărturar versat în dreptul Europei de sud-est, și-a alcătuit în 1851 “Pravila”, vechi document juridic al patriei noastre, dovadă a erudiției și preocupărilor politice a înaintașilor noștri. “Pravila” scrisă în română și slavonă e păstrată în manuscrisul slav 692 al Bibliotecii Academiei. Eustatie(Evstatie), Antonie și Lucaci au fost doar câțiva din cunoscuții dascăli ai școlii ce a funcționat la mănăstirea Putna, pregătind dieci și grămătici ce învățau între altele Gramatica pentru însușirea artei lecturii și scrierii, Retorica și Logica pentru studiul compunerii. Alături pleiadă de dascăli, de iscusiții meșteri caligrafi și miniaturiști, în tihna chiliilor de la Putna au trudit zugravi de icoane, brodeuri, țesători, argintari, sculptori în lemn, legătorie de carte, pictori care au turnat în tipare specific românești opere de mare valoare artistică. Măiestria care face și astăzi va Putna să strălucească ca un giuvaer e dată de valoroasele colecții de broderii medievale,realizate cu fir de aur, argint și mătase colorată pe suport de catifea sau atlas. “Dvera de la Putna”(1476) e o capodoperă absolută ce înfățișează răstignirea Domnului, de un realism portretistic rarisim pentru acea epocă fiind acoperămintele de morminte princiare, remarcându-se giuvaerul textil ce acoperă lespedea mormântului Mariei de Mangop, detaliile costumului de curte bizantin fiind redate cu precizie microscopică. Nu trebuie să uităm de atelierele din epoca ștefaniană care au înzestrat mândra mănăstire cu obiecte de cult făurite din argint aurit bătute cu pietre prețioase, lucratevîn tehnici complexe precum filigranul, emailul sau repousse(ciocănirea în relief). “Cădelnița de la Putna”(1470) e realizată în argint aurit, are forma unei biserici gotice în miniatură, cu turle și ferestre traforate, fiind dăruită de voievod la scurt timp după târnosire. Amintim de ripidele de argint(1497), acele discuri liturgice de o finețe extraordinară, decorate cu serafimi și motive vegetale. Fiecare din aceste piese confirmă faptul că la Putna nu a fost doar necropolă ci un etalon de lux feudal și estetică sacră unde bogăția materialelor a fost dublată de geniul creator al artiștilor medievali.La îndemnul și sub oblăduirea marelui Ștefan au fost create, meșteșugite nenumărate opere artă cu care se mândresc astăzi toate muzeele și bibliotecile care au privilegiul să le dețină.
Ascunsă într-un clin al muntelui, relativ departe de drumurile de intensă circulație, Putna nu a rămas totuși necunoscută cărturarilor și călătorilor străini. În secolele XV, XVI, XVII se știa despre ea din mențiunile cuprinse în cronicile moldovenești, dintre care unele circulau în Germania, altele în Rusia și Polonia. La Athos, în mănăstirile rusești și ulterior în bibliotecile Occidentului, Putna era cunoscută prin splendidele manuscrise pe care le alcătuiau meșterii caligrafi și miniaturiști. La faima așezământului se adăuga faptul că acolo se odihnea marele Ștefan. Geologul austriac Hacquet care călătorește în Bucovina la sfârșitul secolului al XVIII-lea știa acest lucru și menționează în memoriile lui că mormintele lui Ștefan și ale familiei sale “sunt permanent acoperite cu epitafe de mătase roșie brodată cu aur”. El admiră nu biserica și pentru podoaba pe care o avea atunci, la fel ca surorile sale dinspre sud, de la Voroneț sau Sucevița, și anume fermecătoarea pictură exterioară.
Când V. Strzygowski, marele istoric de artă de la Universitatea din Viena, descoperă mănăstirile bucovinene cu fațade pictate, el își exprimă uimirea și admirația în cuvinte care s-ar potrivi bineînțeles și Putnei: “spre ce ar trebui să fie atras în aceste văi îndepărtate cunoscătorul de artă veche, chiar acela care a călătorit cel mai mult? Sunt acolo tezaure pe care nu le-ar putea vedea nicăieri în altă parte… Nici o țară din lume nu poate oferi ceva asemănător! Și în biserici această abundență de culori înlănțuie cu atât mai mult privirea uimită de strălucirea aurului, al cărui efect artistic atinge perfecțiunea grație câtorva raze de soare care se strecoară în interior. Jacques Ancel vizitează Putna puțin înaintea celui de-al doilea război mondial, este impresionat de ceea ce descoperise în munții Moldovei. Sunt pline de emoție cuvintele din “Manuel geographique de politique europeene”, evocarea târzie îi readuce starea de admirație deplină nu doar pentru edificiul de cult cât și pentru personalitatea voievodului moldovean. Putna era “cel mai celebru sanctuar al Bucovinei, care adăpostește mormântul lui Ștefan cel Mare și înfățișează legendele acestui <atlet al lui Hristos> despre care ni se spune că a câștigat în 47 de ani 47 de bătălii și a clădit 47 de biserici”.
Prețios giuvaer de artă e Putna strălucind și astăzi cu toate razele minunatelor sale piese muzeistice cu excepțională valoare patrimonială, dovadă ale unui trecut de creație și glorie, martore ale unei impresionante continuități culturale și al unui prezent care cinstește cu mândrie și pietate tradițiile venerabile ale poporului român. Mănăstirea Putna este monumentul care a păstrat între zidurile ei dragostea de frumusețe, tradiția culturală. E mândria națională a poporului nostru, e “Ierusalimul neamului românesc”, pilon spiritual principal al identității naționale, cel mai important simbol al continuității și unității de pe ambele versante ale Carpaților.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Claudiu Paradais – Comori ale spiritualității la Putna(Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1988); Cristian Moinescu. Maria Musicescu, Adriana Sirlei – Putna, prezentare album(Editura Meridiane, București. 1982); Monah Alexie Cojocaru – Tezaurul Mănăstirii Putna : 1871, Eminescu și Serbările Putnei(Editura Mitropolitului Iacov Putneanul, Putna, 2023); Analele Putnei(vol. 1, vol. 2/2006)
