În urmă cu 135 de ani murea la Paris Mihail Kogălniceanu, acela care avea să devină un patriot înflăcărat, un luptător neobosit pentru formarea și consolidarea statului nostru național, una dintre marile personalități ale vieții politice și culturale românești din secolul al XIX-lea. Om politic progresist, militant pe tărâmul culturii, istoric remarcabil și orator prin excelență, Mihail Kogălniceanu și-a legat numele de cele mai importante momente din perioada constituirii României moderne. S-a spus pe bună dreptate că activitatea lui „a umplut o jumătate de secol” având contingență cu toate actele mari ale istoriei noastre moderne. Revoluția de la 1848, unirea Principatelor Române (urmată de secularizarea averilor mănăstirești, organizarea învățământului, justiției, administrației, abolirea servituților feudale și împroprietărirea unei părți a țăranilor), iar mai apoi în 1877 cucerirea independenței naționale, sunt evenimente de seamă ale istoriei române pentru realizarea cărora M. Kogălniceanu a luptat cu o perseverență și o abnegație rar întâlnite. El și-a pus întotdeauna concepțiile, cunoștințele istorice temeinice, activitatea politică și talentul său oratoric în slujba progresului social și economic al țării sale.
Sintetizând marea putere de penetrație și discernământ a lui Kogălniceanu și subliniind aportul său la la progresul României, Nicolae Iorga scria: “Om întreg, el a trăit din viața societății întregi, interpretată printr-o inteligență care nu făcea decât să rezume cu strălucire această viață, pentru ca din această concentrare însăși să se deschidă impulsul voinței menite să ducă mai departe societatea în continuă mișcare”. În galeria oamenilor politici de seamă ai vremii, printre care se numărau C. A. Rosetti, frații Golescu, Nicolae Kretzulescu, Ion Ghica și alții, Mihail Kogălniceanu se detașează ca o figură proeminentă a timpului, ca o minte clarvăzătoare, om al acțiunilor chibzuite și energice, nedespărțit de interesele majore ale națiunii sale. Încă din perioada studiilor a înțeles să-și consacre viața procesului istoric pe care l-a slujit cu talent și abnegație, făurirea statului modern român. Revoluția de la 1848 i-a creat lui Kogălniceanu posibilitatea de a sintetiza într-un amplu și motivat program năzuințele de viitor ale poporului său. “Dorințele partidei naționale din Moldova” reprezintă un document de cea mai mare importanță, un program călăuzitor pe care Kogălniceanu îl va urmări toată viața și la a cărui realizare își va da o însemnată contribuție în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În anii luptei pentru realizarea Unirii, M. Kogălniceanu se afla în fruntea mișcării unioniste, plin de energie, el a fost organizatorul acestei puternice mișcări, principalul ei conducător și purtătorul ei de cuvânt. Prin înființarea ziarului “Steaua Dunării” la 1 octombrie 1855, el a creat un puternic instrument de îndrumare, coordonare și propagandă pus în slujba năzuințelor fierbinți spre unitate ale poporului român. Însușirile politice ale lui Kogălniceanu ca și talentul său diplomatic au ieșit puternic în evidență în lunile de luptă hotărâtoare ale anului 1857. Figură proeminentă în Comitetul central al Unirii, Kogălniceanu a acționat cu dârzenie împotriva uneltirilor și manevrelor separatiste patronate de caimacanul Vogoride. Personalitatea lui Kogălniceanu a făcut o puternică impresie asupra membrilor comisiei de informare a puterilor în Principate, și tot lui i s-au datorat publicitatea ce a avut loc pe scară europeană în jurul documentelor ce dezvăluiau substratul politicii caimacanului.
În toamna anului 1857, ales deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu a îndrumat îndeaproape activitatea acesteia. Lui i-a revenit cinstea de a expune moțiunea în favoarea adoptării programei unioniste, tot el a avut sarcina de a da orientarea cuvenită în dezbaterea amplă de către Adunarea ad-hoc a problemelor organizării interne și trebuie să subliniem că preocupările sale vizau nu numai Moldova, ci și mai ales statul român ce se preconiza. Discursurile și intervențiile sale variate, ușurința cu care Kogălniceanu aborda cele mai dificile probleme dezvăluie atât clarviziunea și discernământul omului de stat cât și patriotismul fierbinte al luptătorului pentru făurirea României moderne. Prin întreaga activitate premergătoare Unirii, în momentul înfăptuirii acesteia cât și după ea, Mihail Kogălniceanu s-a afirmat ca un exponent statornic al năzuințelor ce animau națiunea română. Unul din factorii principali ai realizării mărețului act, Mihail Kogălniceanu nu-și atribuia sieși merite deosebite și nu permitea nimănui a-și asuma asemenea remarcabilă calitatea. În 1863 atrăgea atenția tuturor parlamentarilor spunându-le “eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea e actul individual, proprietatea sa exclusivă. Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră cucerire… Unirea, națiunea a făcut-o…”.
Înfăptuirea istoricului act al Unirii a deschis câmp larg activităților politice practice, afirmării unor noi fațete ale personalităților chemate să-și aducă contribuția la procesul de organizare a statului național. Deputat, membru al Comisiei Centrale de la Focșani, prim-ministru al Moldovei(1860-1861), apoi prim-ministru al României(1863-1865), Kogălniceanu este prezent nu numai în larga dezbatere ce avea loc în jurul construirii și organizării statului național, ci în primul rând în opera de concretizare a programului patriotic. În timpul guvernării sale s-au adoptat și pus în aplicare un întreg program de reforme, în fruntea cărora se înscriu secularizarea și reforma agrară, prin care realitățile feudale au fost înlăturate din agricultură și țărănimea a fost împroprietărită. Brutala înlăturare a domnitorului Unirii n-a pus capăt strălucitei cariere politice a lui Mihail Kogălniceanu, silințele adversarilor de a-l ostraciza și înlătura din viața politică s-au dovedit infructuoase, căci o personalitate de talia sa nu putea fi ținută departe de procesul istoric ce se găsea în plină desfășurare. El a pătrunde din nou în Parlament, a redevenit ministru în 1868 și s-a manifestat ca unul dintre bărbații de stat cei mai lucizi, impunându-se cu autoritate în viața politică.
Redeschiderea chestiunii orientale în 1875 care a coincis cu dârza luptă purtate pe plan intern pentru înlăturarea guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu a readus pe Kogălniceanu pe primul plan al vieții publice. Ministru de externe în cabinetul lui Manole Costache Epureanu, iar apoi în cel condus de I.C.Brătianu el a semnat convenția româno-rusă din 4 aprilie 1877 și tot el a fost acela care a avut nespusa bucurie a anunța de la înălțimea tribunei Parlamentului proclamarea independenței României. În lunile următoare, Kogălniceanu a depus o neobosită activitate susținând pe plan diplomatic jertfele de sânge ale ortacilor români și justificând în fața puterilor europene dreptul la neatârnare al României. Puternică s-a auzit vocea lui Kogălniceanu și la Congresul de la Berlin unde el a apărat cu aceeași fermitate și înaltă demnitate drepturile țării și îndeosebi dreptul ei la deplină independență. După recunoașterea acesteia, Kogălniceanu a mai ocupat timp de câteva luni funcția de ministru de externe, iar în 1879-1880 a deținut conducerea Ministerului de interne, dând o importantă contribuție la organizarea Dobrogei, intrată după patru secole în componența statului român. Înlăturat printr-o manevră de culise din guvern, el a fost apoi numit ministru plenipotențiar la Paris, fiind cel dintâi reprezentant diplomatic de acest grad în capitala Franței.
Adversar hotărât al convenției comerciale Austro-Ungare pe care o apreciase ca aservind din punct de vedere economic România, Kogălniceanu și-a încheiat cariera diplomatică printr-o dârză apărare a intereselor românești în chestiunea Dunării. Susținând drepturile României în această problemă, Mihail Kogălniceanu declara ferm în Cameră în mai 1882, după ce revenise de la Paris că “trebuie ca Europa să se convingă că acolo unde nu putem da, avem curajul, avem datoria să rezistăm”. Peste câțiva ani, discutând în Cameră chestiunea porturilor france, Kogălniceanu cerea Independența economică, se împotrivea tendințelor de expansiune economică ale Austro-Ungariei, și totodată avea în vedere o politică dunăreană și maritimă a României.
În ultimul deceniu din viață, deși nu a mai ocupat funcții ministeriale Kogălniceanu a fost prezent la toate dezbaterile de seamă ale epocii. Apărând cu dârzenie drepturile internaționale ale țării,luând apărarea românilor transilvăneni, punând cu luciditate ipoteza unei viitoare participări a socialiștilor la viața politică din România, pledând pentru acordarea unei pensii lui Mihai Eminescu, evocând cu talent marile momente pe care le trăise și făurise, Kogălniceanu a continuat să-și facă ascultat glasul până în ultimele săptămâni ale vieții. Însuși discursul pe care l-am rostit la jubileul de 25 de ani ai Academiei Române a constituit nu atât un document memorialistic cât un document bilanț al propriei sale vieți, o evocare a unora dintre cele mai mărețe evenimente din cursul procesului de constituire a României moderne. Mihail Kogălniceanu avea fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale( survenită la 20 iunie 1891), înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în “Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova”, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”.Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.
În perspectiva timpului, Mihail Kogălniceanu apare ca o personalitate dominantă în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca omul care prin faptele sale, prin fermitatea convingerilor sale, prin adâncul său simț politic s-au impus ca una din figurile centrale ale epocii. “Puternicei firi a lui Kogălniceanu i-ar fi trebuit spre deplină desfășurare, un teatru de lucrare mare, el ar fi trebuit să se nască în sânul unei mari împărății și să conducă destinele ei. Dacă însă extensiv bogata lui natură cerea o mai largă sferă de lucrare, greutățile prin care a trecut poporul nostru tocmai în vremea celei mai spornice sale activități au dat acestei naturi geniale putința a se dezvolta intensiv în toată plenitudinea însușirilor sale”(A. D. Xenopol). Minte luminată, fire energică, animată de un patriotism fierbinte, om de acțiune ce găsea soluții ingenioase în cele mai dificile împrejurări, Mihail Kogălniceanu se impune va unul din cei mai de seamă bărbați de stat ai României moderne, ca un diplomat înzestrat, un conducător politic de talie europeană, cu ales însușiri. Prin prestanța personalității sale, prin realizările sale și prin gândirea sa înaintată exprimată în lucrările și discursurile sale, numele lui Kogălniceanu a rămas înscris în cartea de aur a poporului nostru va una din figurile cele mai luminoase, va un deschizător de drumuri, un cetățean patriot care a unit vorba cu fapta, care a dat o contribuție din cele mai mari procesului de constituire a României moderne.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul’ Vaslui
