Luna mai 1911. Lumea literară este zguduită de moartea lui Ioan Adam. Începând cu data de 17 mai ziarele din întreaga țară dar și din Transilvania anunțau sfârșitul nenatural al unui scriitor ce mai avea ceva de spus… La numai 35 de ani împliniți Ioan Adam alegea calea eternității printr-un gest suicidal greu de înțeles și astăzi, de o violență cum numai o minte rătăcită în infernul bolii psihice poate să o săvârșească. Dar până a ajunge în stadiul acesta, Ioan Adam a fost un om absolut obișnuit, normal, pasionat de munca sa, învățător, profesor, magistrat, avocat, publicist și scriitor, puțin din fiecare căci atât a reușit în scurta-i viață.
Provine dintr-o familie de țărani din Muntenii de Sus strămutată în Vaslui ca urmare a pierderii brumei de averi. La oraș se va naște Ioan Adam(26 noiembrie 1875), aici va fi școlar de clase primare, rupându-se de locurile natale odată cu plecarea la Școala Normală „Vasile Lupu” Iași unde se va înscrie ca elev bursier. Se va forma ca învățător sub directoratul lui Gh. Ghibănescu(vasluian bine cunoscut pe plan național), iar după absolvirea institutului se va ocupa de educația copiilor din Cursești. Încă din prima zi a sosirii sale va străbate toate ulițele satului, va intra în fiecare casă de țăran pentru a aduna copii și adulți în sala de clasă, descoperind în acest mod că mica așezare rurală în care ajunsese în 18 noiembrie 1895 era un sat răsfirat „pe un umăr de deal”, cu oameni subnutriți purtând cu chiu cu vai grija unor vite slabe și pipernicite în amăgirea belșugului de carne sau lapte. Unde erau case cu copii de școală nu erau bani pentru haine, părinții arătând rușinați cum micuții golași se înghesuiau unul într-altul după hornul sobei în care mai pâlpâia vreun vreasc. N-aveau cum să-i trimită la școală! Pruncii ceva mai îmbrăcaței întâlniți în drumul său, se ascundeau după catrințele mamelor și priveau cu teamă la cel ce-i chema la învățătură. Erau tulburați, speriați, le era frică neștiind ce înseamnă a fi școlar. „Oare n-are să ne bată? ” era întrebarea șoptit rostită ascunzând teama lor cea mai mare, neîndrăznind din această pricină nici măcar să ridice privirile spre „domnișorul învățător”. Asta găsește tânărul pedagog, sărăcie, umilință, incultură, dezolantă realitate a dramei celor mulți lăsați la voia sorții de „nepăsarea celor de la cârmă”.
Timp de doi ani învățătorul Ioan Adam s-a identificat cu viața copiilor și a sătenilor împilați, a încercat din răsputeri alfabetizarea acestora, culturalizarea lor căci știa care este menirea unui dascăl de țară. A lupta pentru luminarea norodului , a lucra pentru fericirea gloatei, a ridica poporul din bezna neștiinței erau nu doar obiective ale unui țel nobil, măreț, ci însăși rațiunea sa de a fi. Ajuns în mijlocul țăranilor își va dori înființarea unei școli libere unde „pe lângă preceptele seci, fără noimă ale pedagogilor din toate vremurile”, elevii „să învețe a iubi omenirea”. În viziunea lui școala era locul potrivit pentru elevi mai ales pentru a li „se cultiva inima” și a le îmbunătăți sufletul, visătorul nostru năzuind către „o școală în plin aer fără program și fără local, o insulă călătoare de elevi”. O metaforă poate pentru un nou sistem de învățământ eliberat de chingile, restricțiile, interdicțiile, opreliștile acelor timpuri știut fiind faptul că abia după unirea principatelor învățământul primar devenise obligatoriu și gratuit? Voalată cerere de șanse egale pentru toți românii indiferent de cât de bogată le-ar fi fost punga cu galbeni(căci legea din 1864 nu se aplica nici corect nici integral)? Sau poate fantasmagorii, iluzii ale unui tânăr ce nălța încrezător ochii spre un viitor ireal chiar și astăzi după mai bine de un secol?
Cert este că în satul acesta de clăcași ce lucrau cu palmele goale la boier, Ioan Adam rostuiește niște dulapuri și „adună cărți potrivite pentru țărani, închipuind o bibliotecă”, încurajându-i să citească. Iar când în 1897 Spiru Haret, ministru al Instrucțiunii Publice, emite vestita circulară cu privire la activitatea extrașcolară, învățătorul nostru exclamă fericit: „A venit vremea să nu mai dau cărți pe ascuns la țăran, ci la lumina zilei în văzul și cu știința tuturor”. Mai mult decât atât, împreună cu institutorul Mihai Pastia organizează o serbare pentru inaugurarea bibliotecii, adunând în acest loc uitat de lume, alai nesfârșit de trăsuri și poporeni din satele împrejmuitoare. Prefect, primar, protoiereu, jandarmi, notabilități locale participă într-o duminică a anului 1897 la ceremonia de inaugurare a „primei biblioteci sătești din județul Vaslui și poate, prima din tot vechiul regat”. Transformată în poveste cu tâlc, pe înțelesul țăranilor, această sărbătoare a cărții, a bibliotecii, a cititorului este prezentată în cea dintâi șezătoare sătească organizată la Negrești, purtătorii mesajului fiind Mihai Pastia și Spiridon Popescu(directorul Gimnaziului din Vaslui). Dorința lor de culturalizare a ruralilor se concretizează mai apoi în inițierea unor conferințe susținute la clubul de lectură înființat în inima Vasluiului, suspendate însă de autorități în 1900 pe motiv că „mii de țărani își lasă munca și vin în capitala județului ca să primească instrucții de la oamenii lui Haret”. Acuzațiile erau nefondate dar trecute prin filtrul presei conservatoare, care vedea în astfel de adunări „întruniri clandestine” ce urmăreau „dărâmarea ordinei de drept”, evenimentele căpătau nuanțe grave de încălcare a legii. Considerați tulburători ai liniștei satelor cei doi dascăli, Pastia și Popescu vor fi mutați disciplinar în posturi din alte localități(Tulcea, Galați). Rețineți și remarcați cum cadre didactice din Vasluiul acelor vremuri grele au dovedit că se poate face ceva pentru instruirea neamului chiar și dincolo de porțile școlii, într-un club de lectură ce a funcționat câțiva ani atrăgând la lectură și cunoaștere mii de oameni simpli.
Club de lectură avea și Ioan Adam la Cursești, sătenii lui fiind cu siguranță membri și cititori fideli. Anii petrecuți aici au fost cei mai frumoși, rodnici, muncind și visând cu drag. Din aceste locuri a cules material pentru volumul „Pe lângă vatră”, oamenii pe care i-a școlit i-au fost sursă de inspirație pentru nuvelele țărănești. În mijlocul acestor realități sociale și spirituale specifice satului moldovenesc Adam și-a formulat primele opțiuni literare, la lumina lămpii a schițat primele încercări literare. Anul descinderii în Cursești(1895) este considerat anul debutului literar, căci trei reviste îi publică producțiile literare. Astfel poemele în proză „Fatalis” și „Prima lecție” apar în Adevărul ilustrat(supliment al cotidianului bucureștean Adevărul) la adăpostul pseudonimului I. Blanc. Povestirile „N-a avut parte” și „Pândarul” îi sunt publicate sub proprie semnătură în Vatra lui Caragiale. „Din lume” urmată de alte câteva scurte scrieri văd lumina tiparului în Vieața condusă de Vlahuță. Chiar dacă subjugate unor concepte oarecum diferite, cele trei orientări literare „socializantă”(Adevărul), plină de „realism popular țărănesc”(Vatra) sau de vizionarism romantic, sentimental(Vieața) se vor regăsi și își vor prelungi influența asupra întregii activități scriitoricești.
Ioan Adam se va dovedi a fi un tânăr activ, animat de dorința de a cunoaște, însuflețit de voința de a se autoperfecționa pentru că îi „era drag meșteșugul său”. Luptând cu mari lipsuri materiale, lipsindu-i și minime posibilități de informare se va pregăti a da examene de diferență, mărturisind cum pentru parcurgerea studiilor liceale „sforțările au fost zdruncinătoare”, nevoit fiind a învăța latinește și grecește de unul singur „după dicționar și gramatici” … și toate astea printre orele de clasă dar mai cu seamă noaptea. Efortul său este sesizat de Prefectura Vaslui. Cum instituția îi aprecia nu doar activitatea culturală și didactică, ci mai ales de talentul său literar vizibil prin faptul că ale sale scrieri erau acceptate, publicate de majoritatea revistelor de cultură și literatură ale timpului, îi va sări în ajutor. Ioan Adam va primi o bursă de studii ce-i va permite absolvirea cursurilor Facultății de Drept din Bruxelles, obținerea titlului de doctor în drept dar și parcurgerea unor cursuri la l’Ecolle Nationales des Hautes din Paris.
Reîntors în țară, funcționează(1901- 1905) ca profesor de limba română dar nu la Liceul „ Mircea cel Bătrân” din Constanța(după cum semnalează majoritatea surselor biografice) ci la Gimnaziul ce primise numele marelui voievod în iunie 1901. Confuzia este explicabilă. Ajunge într-un colectiv profesoral unit în a obține titulatura de liceu, directorul acelor ani înființând clasele a V-a(1901) și a VI-a(1902) de reală și modernă. Însă Ministerul Instrucției nu trece în bugetul gimnaziului aceste clase, ceea ce echivala cu neaprobarea statutului de liceu. Dar înscrierile erau deja efectuate, adunându-se în sălile de studiu liceeni, așa încât profesorii se văd nevoiți a nu renunța la școlarizarea învățăceilor, chiar dacă nu au fost plătiți niciodată pentru orele de curs prestate. Mai târziu, în 1904, aceleași cadre didactice vor lua decizia înființării Institutului Particular Mircea Vodă tocmai pentru ca acești absolvenți să nu rătăcească aiurea prin țară sau străinătate. Aceste mențiuni cuprinse în „Monografia Liceului Mircea cel Bătrân” vin să demonstreze că vasluianul Ioan Adam a ocupat catedra de limba română în două unități de învățământ din Constanța, predând elevilor de gimnaziu/liceu dar și celor de la institut. Activitatea lui didactică a depășit și aici sfera rigidei programe de învățământ, reușind să creeze o mică bibliotecă. E adevărat că fondul de documente era modest, cuprinzând doar 40-50 de volume, dar această realizare a fost posibilă cu sprijinul elevilor săi ce au fost convinși „să renunțe la corn pentru o carte”.
Profesorul Ioan Adam a rămas în memoria școlarilor de clasa a II-a prin „vorbirea caldă și limpede, întreruptă prin izbucniri vesele de râs” ori de câte ori exprima o imagine hazlie. Era o fire deschisă, optimistă, apropiat de elevi, iubindu-și meseria și literatura română. Se însuflețea ori de câte ori „stăruia prin lămuriri intuitive și poetice asupra frumuseții limbii române”. Urmuz Aznavorian(avocat, autor de studii juridice, publicist, conferențiar) și-l aduce aminte intrând în clasă cu brațul plin de cărți, îndemnându-i să citească, întrebându-i „fără nici o asprime și mândrie de om superior” dacă vor alege vreo carte după gustul și priceperea lor. Evident că de dragul profesorașului copiii se îngrămădeau fie pentru slova scrisă fie pentru mângâieri, laude și încurajări. Când îi afla posomorâți după orele de matematică avea grijă să le învioreze chipurile și sufletele spunându-le să nu-și „piardă vremea cu necazuri inutile” căci micile greutăți, supărări cauzate de „sterpele amănunte ale socotelilor” vor dispărea într-o clipită de vor citi pe Creangă ce seamănă la fiecare pagină „prospețime de suflet și cuget curat”. Știa Ioan Adam să înlăture ușor urmele unor dezamăgiri școlărești iar copiii îl iubeau pentru darul acesta rar! Știa să fie profesor străduindu-se să le trezească dragostea față de literatura națională, dar le era și un frate mai mare dându-le speranță când … științele exacte le încurcau, încâlceau, amestecau gândurile și lacrimile.
Cursul său de literatură de la clasa a V-a era asemănat unui „curs de anatomie socială” căci ataca subiectul cu precizia unui chirurg. Catedra sa devenise o „tribună de critică și de protestare contra demoralizării iubitei Românii”, tinerii claselor superioare învățând din operele literare „a urma făgașul stâncos al demnității și muncii cinstite în viață”. Talent, dăruire dar și o bună cunoaștere a literaturii a dovedit Ioan Adam, astfel încât a educat generațiile începutului de secol XX întru respectarea adevărului, cinstei și demnității. Pentru acești adolescenți Ioan Adam devenise un idol, prelegerile sale avuseseră menirea să le deschidă ochii și mintea spre a putea judeca obiectiv lumea în care trăiau. Din acești elevi se vor ridica avocați, ingineri, chimiști, profesori, medici, magistrați și cu siguranță pentru astfel de împliniri va fi avut vreun merit cât de mic și cel ce le-a fost profesor de limba română, căci de la el au „rămas cu setea nestăvilită a cititului”.
Cu toate aceste rezultate frumoase, Ioan Adam este respins la examenul de capacitate apoi este suspendat din învățământ, diploma de învățător fiindu-i insuficientă pentru ocuparea unei catedre în liceu. Acest eșec e posibil să fi fost evenimentul declanșator al bolii de mai târziu, puternica dezamăgire resimțită, fiind ușor de recunoscut în schița autobiografică(datată 18 iunie 1905, Constanța) cuprinsă în articolul „ Nuveliști români în viață din Regat” publicată în revista „Luceafărul”. Cum altfel am putea interpreta tristele cuvinte: „cea mai diabolică crimă socială e să se imobilizeze un om puternic și bun în așa fel încât să fie pus în neînstare de-a fi de folos…” ? Nu știm cât de repede și-a aflat altă sursă de venit, dar știm că s-a simțit „folositor și iubit” mai ales în postura de cadru didactic dând învățătură, dorindu-și educarea morală și patriotică prin intermediul literaturii. Plecarea lui va fi regretată de elevi și colegii de cancelarie, aceleași sentimente fiind împărtășite de jurnaliștii și redactorii de la „Tribuna Dobrogei” săptămânalul cu un pregnant profil literar-cultural înființat, condus de Ioan Adam. În afară de inteligență și dragoste investise la catedră și alte calități la fel de importante – sănătate de fier, o nemărginită încredere în sine – ruinate din păcate mult prea curând printr-o decizie ce nu se abătea de la litera legii….
Va lucra în redacții de ziare bucureștene, va fi magistrat la judecătoriile Călărași, Tulcea. În 1907 după izbucnirea sângeroaselor răscoale țărănești, magistratul Ioan Adam va fi delegat de conducerea Ministerului Instrucțiunii cu cercetarea cazurilor de solidarizare a dascălilor de la sate cu țăranii răzvrătiți. Poate mai știm că autoritățile timpului au încercat să acrediteze ideea că răzvrătirile țărănimii înfometate au fost generate prin instigare, vinovați fiind intelectualii satelor, mai ales învățătorii. În raportul său, Ioan Adam va avea curajul să formuleze critici la adresa împrejurărilor de natură economică și socială care au generat răscoala, va deplânge victimele nevinovate și va lua apărarea slujitorilor școlii care chiar fiind alături de țărani nu au făcut altceva decât să răspundă cu devotament și dăruire menirii lor. Prin 1908 va reveni la Constanța în mandatul lui Ioan Bănescu. Această ultimă funcție, cea de secretar al Primăriei Constanța pare să-i fi adus unele satisfacții profesionale, fiindu-i recunoscută contribuția la modernizarea edilitară a orașului, numele său fiind legat de ridicarea unui cartier, a Cazinoului, dar și de construirea bulevardului de pe malul mării. Prin ce se mai remarcă omul acesta? Prin participarea sa alături de Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif, Mihail Sadoveanu la ședința din 28 aprilie 1908 în care se dezbătea proiectul de înființare a Societății Scriitorilor Români, ceea ce ne poate da dreptul a-l considera unul din membrii fondatorii acestui for literar național.
Nu a încetat să scrie. Încă din perioada profesoratului avea deja o bogată activitate publicistică, fiind prezent masiv, consistent în presa literară, fragmente din nuvelele sale apărând în mai toate publicațiile presămănătoriste și sămănătoriste. Revistele îi tipăresc contribuțiile literare alături de nume sonore: Sadoveanu, Coșbuc, Slavici, Caragiale, Vlahuță. Cronici literare din diverse ziare și reviste făceau cunoscută editarea încă din 1900 a volumului de nuvele „Flori de câmp” urmată de culegerea de folclor „Pe lângă vatră. Pilde țărănești”. Era „incontestabil o fire artistică” aveau să aprecieze criticii literari, atrași fiind de stilul curat, limpede, românesc. Erau unanim de acord că Adam spunea lucruri simple, fără pretenții, rândurile lui erau pline de gingășie și delicatețe, iar în graiul lui simplu exista poezie, sentiment, inimă, bunătate. Doi ani mai târziu publică „Leagănul viselor. Poem dramatic în două acte și în proză”, tot în 1902 apar pe piața editorială romanele „Rătăcire”, „Sybaris” în care Adam nu uită să folosească amintirile și cunoștințele sale de pe meleaguri natale, Vasluiul, apa Stemnicului din satul bunicilor, satul Cursești cu dealurile lui sărace fiind tablouri amplu descrise în paginile acestor creații literare. Trebuie amintit faptul că în 1903 romanul Sybaris este prezentat Academiei Române și propus a primi premiul „Eliade Rădulescu”. Chiar dacă raportorii vor evidenția ca trăsături distinctive ale artei scriitorului darul de povestitor, spiritul de observație, judecata cumpănită, fantezia, farmecul limbajului, romanul nu va fi premiat. Scriitorul va fi sfătuit să scape de lungimile obositoare ale compoziției, de abuzul de provincialisme, să renunțe la spiritul critic violent ce conduce personajele în abisul hidos al depravării. Altfel, era un „sociolog ce aprofundează starea psihică a vieții publice și familiale din România” arătând relele și reclamând îndreptarea lor, era considerat „unul din tinerii noștri de talent” ale cărui producțiuni literare erau așteptate a fi premiate în viitor.
Va avea această imensă bucurie în 1909 când Comisia Academiei Române de acordare a marelui premiu „Adamachi” primește raportul privitor la valoarea literară a lucrării „Constanța pitorească. Cu împrejurimile ei – călăuză descriptivă”. În ședința „secțiunii literare” din 6 mai 1909, I. Sbiera dădea citire raportului ce aprecia cuprinsul cărții ca fiind „bogat și variat”, expus într-un mod foarte clar și limpede, ceea ce face să fie „interesantă, instructivă, de o mare valoare istorică”. Deșteptând interes patriotic și național, autorul cărții „ merita a fi premiat pentru această lucrare folositoare”. Forma de prezentare era inedită, concepută asemeni unui ghid turistic „pentru orientarea vizitatorilor și pregătirea cititorilor de mai departe”. Monografia se derula în 316 pagini îmbinând imagini, legende, însemnări istorice, informații despre monumentele și localitățile mai însemnate ale Dobrogei. Încă din prefață numită aici „O vorbă”, Ioan Adam mărturisea ce anume îl determinase să se așeze la masa de scris. „Am scris această carte mai întâi ca să-mi plătesc o datorie modestă către Primăria Constanța, dar mai ales am scris-o dintr-un sentiment de recunoștință și preamărire față de natura cea frumoasă care m-a înconjurat prietenește și m-a înălțat în cei câțiva ani cât am trăit acolo, făcându-mă să uit și să iert celelalte amărăciuni ale vieții”. Așadar cartea se vrea un semn de prețuire pentru oamenii care l-au ajutat exact atunci când lumea părea strâmtă și strâmbă pentru Ioan Adam.
Creația literară nu se limitează doar la cele menționate mai sus, până în anul morții publicând multe alte volume. „Pe Dunăre”, „Năzuinți”, „Voia mării”, „Aripi tăiate”, „Vorbe de clacă”, „Din viață” au fost urmate de „Învingătorul”, „Înstrăinat”, „Mărire și cădere”, „Sub arșiță” editate post mortem pe o întindere de mai bine de un deceniu(1915-1928). „Rătăcire” și „ Sybaris” aveau să cunoască o a doua ediție în 1984, rămânând necunoscut și de negăsit manuscrisul romanului „Din umbră” terminat și pregătit de tipar după spusele autorului în 1911. Autor de romane, nuvele de orientare sămănătoristă, autor al unui volum de „Teatru școlar”, traducător lăsând pagini antologice din „Nuvele alese” semnate de Guy Maupassant, Ioan Adam a fost un scriitor prolific și original. A pătruns în cercurile literare cele mai înalte ale culturii începutului de secol XX, a avut fericirea a se însoți și a lucra cu mari oameni de cultură. Bineînțeles că sunt și istorici literari care l-au judecat poate prea aspru considerând inegală ca valoare opera scriitorului care s-a aplecat cu înțelegere, compasiune asupra vieții umiliților și năpăstuiților sorții încercând să facă un elogiu valorilor umane ale satului. Modest, minor, de raftul al doilea îl consideră nume mari ale criticii literare românești , dar nu uitați că a primit recunoașterea valorii operei sale în contextul literar de atunci.
Ce s-ar mai putea spune? Avea familie frumoasă, soția Eufrosina originară din Transilvania era și ea profesoară și autoare a două volume de „Teatru școlar pentru băieți și fete”(1908). Urma copiilor săi s-a pierdut, singura mențiune ce prezintă oarecare veridicitate fiind în lista „bacalaureaților” Liceului „Mircea cel Bătrân”. Printre absolvenții examenului de maturitate al anului școlar 1927-1928 figurează un anume Adam I. Radu, inițiala tatălui și un simplu calcul matematic îndreptățindu-ne să credem că era descendentul scriitorului nostru, având la moartea părintelui său maxim 2 ani. În sprijinul acestei presupuneri vin și paginile îndoliate ale „Neamului românesc literar”(29 mai 1911) ce consemnează triste imagini din cimitirul constănțean în care „copilașii lui mici” se aflau în culmea disperării. Murea, se prăbușea în 11 mai 1911 sub povara unei boli cu neînțelese ascunzișuri, pierea un spirit tânăr, optimist, un scriitor plin de speranțe și de planuri creatoare îndrăznețe. Literatura noastră pierdea „un scriitor iubit și popular”, „un suflet idealist și un talent original”.
„Când va vrea cineva să alcătuiască o carte de cetire cu ce se găsește mai serios și egal în scrisul românesc, nu va culege poate nimic din Ioan Adam, dar când originalitatea fiecăruia se va desemna îndeajuns, nu știu zău, câți vor putea sta alături de dânsul ” sunt cuvintele lui Nicolae Iorga caracterizând un destin, calificând o operă.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Ioan Adam – Rătăcire. Sybaris(Editura Minerva, București, 1984); Maria Cârlescu – Ioan Adam: micro-monografie(Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001); M. Sevastos – Amintiri de la Viața Românească(Editura Pentru Literatură, București, 1966); Ion Faiter – Monografia Liceului „Mircea cel Bătrân”(Editura Muntenia, Constanța, 1996); Analele Academiei Române. Seria II, Tom XXXI. 1908-1909. Partea administrativă(Institutul de Arte Grafice „Carol Gölb”, București, 1909); Traian Nicola – Valori spirituale vasluiene : Biobibliografii. Vol.I(Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, 2001); Biblioteca Digitală a Bucureștilor
