În calendarul popular al satului românesc, ziua închinată Cuvioasei Parascheva — numită adesea „Vinerea Mare”, indiferent de ziua săptămânii pe care cade — funcționează ca o adevărată răscruce simbolică între anotimpuri, guvernată de un ansamblu complex de rituri, interdicții și semne premonitorii. Momentul este descris, în tradiția orală, drept „îngroparea verii”: acolo unde resursele o permit, gospodarii organizează la biserică mese comune, la care sunt invitați și cei nevoiași, evitându-se însă anumite alimente — fructele cu sâmburi dispuse în formă de cruce, nucile și castraveții. Mulți credincioși aleg să postească integral în această zi, motivându-și alegerea prin credința că sfânta ar fi fost supusă chinurilor de către păgâni tocmai într-o zi de vineri.
Practica religioasă asociată sărbătorii cuprinde deplasarea credincioșilor la bisericile și mănăstirile din apropiere, unde se roagă pentru sănătate, pentru bunul mers al vieții și pentru înlăturarea necazurilor, dar fac și pomeni pentru sufletele celor care au murit fără lumânare și fără preot, considerați a nu-și fi găsit liniștea veșnică. Un rol aparte îl joacă darurile din grâu nou — lipii, vin sau must —, împărțite în memoria celor „plecați în lumea neîntoarcerii”, gest prin care ziua devine și un moment de pomenire colectivă a strămoșilor.
Sărbătoarea este însoțită de un cod strict de interdicții, valabil pentru întreaga comunitate sătească: este oprită orice activitate agricolă, treieratul sau chinuirea bobului de grâu — considerat, în credința populară, purtător al chipului lui Hristos —, prelucrarea cânepei prin meliţare sau tors cu fusul, spălatul rufelor, cusutul hainelor, aprinderea focului în cuptor, coacerea pâinii, precum și consumul de pepene roșu ori de fructe cu coajă închisă la culoare. Tinerii respectă aceste reguli mai ales din dorința de a avea parte de o soartă favorabilă în dragoste și de a-și găsi un soț bun, dar și pentru a trăi cinstit, după modelul sfintei, în timp ce persoanele mai în vârstă țin sărbătoarea pentru a asigura belșugul și sănătatea gospodăriei. Nerespectarea acestor prescripții este asociată, potrivit credinței populare, cu riscul de a fi lovit de trăsnet sau de grindină, de a suferi degerarea degetelor, căderea unghiilor, apariția negilor pe corp sau declanșarea unor afecțiuni de piele și de ochi.
Dimensiunea oniric-vizionară a sărbătorii este la fel de bogată: în preajma zilei de prăznuire, se spune că sfânta se arată în visele multor credincioși, uneori pentru a aduce alinare celor bolnavi sau aflați în suferință sufletească, alteori pentru a-i mustra pe cei care greșesc. Femeile care urmează să nască obișnuiesc să împartă copiilor nevoiași colaci și mere, în speranța unei nașteri fără dureri și a protecției sfintei asupra pruncului ce urmează să vină pe lume, copil care va fi astfel ferit de boli trupești. În serile din preajma sărbătorii, gospodarii aprind focuri în curte, menite să alunge spiritele rele din preajma casei.
Componenta prognostică a zilei este poate cea mai bine păstrată în memoria colectivă rurală: se spune că, dacă toamna nu plouă până la Cuvioasa Parascheva, iarna va sosi curând, iar vremea din chiar ziua sărbătorii va da tonul întregului sezon rece, valabil până la Sfântul Dumitru; îngălbenirea rapidă a frunzelor și căderea lor timpurie sunt citite drept semn al unui an agricol roditor. În universul pastoral, dimineața sărbătorii capătă valențe premonitorii suplimentare: comportamentul oilor din stână, adunate laolaltă sau răsfirate, este interpretat ca semn al asprimii iernii ce urmează, iar tot acum are loc slobozirea berbecilor la oi, calculată astfel încât mieii — descriși în tradiție ca frumoși și pestriți — să se nască cu două săptămâni înaintea Paștelui.
Toate aceste practici își au rădăcina într-un fond de credințe mult mai vechi decât creștinismul oficial, centrat pe figura „Sfintei Vineri”, o divinitate feminină autohtonă asupra căreia s-au transferat, cu timpul, atributele Cuvioasei Parascheva — favorizate de faptul că numele grecesc al sfintei înseamnă chiar „vineri” și de faptul că satele au continuat să venereze, alături de „Sfânta Vineri”, și pe „Sfânta Miercuri”, respectiv „Sfânta Duminică”, fiecare zi a săptămânii având propria întruchipare divină. Unele cercetări leagă originea „Sfintei Vineri” de cultul roman al zeiței Venus, ajuns în Dacia romană și remodelat ulterior sub influențe slave, fără ca figura să-și piardă statutul de „divinitate justițiară”. În funcție de rolul pe care îl joacă în narațiune, ea este imaginată fie ca o văduvă bătrână, uscățivă și aducătoare de nenorocire — uneori însoțită de o cățea de pază cu trup de fier și dinți de oțel, numită Leica-Boldeica —, fie ca o bătrână ocrotitoare, veghind la sănătatea oamenilor și la rodnicia câmpurilor, ajutând tinerele să se mărite cu cel hărăzit, ușurând nașterea femeilor căsătorite și ocrotind animalele sălbatice. Descrisă popular ca fiind „mare la trup și urâtă la chip”, dar cu suflet bun, ea este creditată cu puterea de a feri oamenii de boli, grindină și trăsnet și de a-i apăra pe copii de deochi.
Se disting, în structura anului ritual, două momente de „Vineri Mare” — cel din Săptămâna Patimilor și cel de toamnă —, ambele marcate prin post și rugăciune și situate cu o anumită regularitate în raport cu echinocțiile și solstițiile, ceea ce sugerează un calendar ritual mai vechi, de factură astronomică. Vinerea Mare de Toamnă, sărbătorită pe lună plină în luna octombrie, coincide cu perioada desfrunzirii și a primelor brume, moment resimțit popular ca „îmbătrânire a timpului” și încheiere a unui ciclu calendaristic.
Dincolo de acest substrat mitologic, sărbătoarea are și o temelie hagiografică bine documentată. Cuvioasa Parascheva s-a născut pe teritoriul actual al Serbiei, în satul Epivatos, aflat între Selymbria și Constantinopol, în apropierea cetății Calicratiei, într-o familie înstărită și evlavioasă. Fratele ei, Eftimie, s-a călugărit din timpul vieții părinților, devenind ulterior episcop al cetății Madytos, iar Parascheva, la rândul ei, a simțit chemarea spre viața ascetică. După moartea părinților, a plecat la Constantinopol și apoi în pustiul Iordanului, unde a dus o viață de aspră nevoință, până când, potrivit tradiției, un înger i-a poruncit să se întoarcă în patrie pentru a-și încheia acolo viața pământească. S-a supus, a revenit la Epivata, unde a mai trăit doi ani în post și rugăciune, murind la 27 de ani, în secolul al XI-lea, fiind înmormântată simplu, fără ca cineva să o recunoască. Moaștele sale au ajuns în Moldova abia în 1641, aduse de la Constantinopol la dorința voievodului Vasile Lupu, cu încuviințarea patriarhului Partenie și a sinodului său, fiind depuse la 14 octombrie, cu mare bucurie populară, în biserica Trei Ierarhi din Iași, unde rămân până astăzi centrul unui pelerinaj continuu, care întregește, an de an, țesătura de credințe și practici descrisă mai sus.
La mulţi ani cu bucurii tuturor ce poarta numele Cuvioasei Parascheva !
Dan Horgan
Bibliografie:
-Ciaușanu, Gheorghe F., Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, București, Editura Saeculum I.O., 2005.
-Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, București, Editura Minerva, 1976.
-Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997. Ediția este confirmată bibliografic și are 285 de pagini.
-Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001.
-Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, București, Editura Elion, 2002.
-Ghinoiu, Ion, Zile și mituri. Calendarul țăranului român, București, Editura Fundației PRO, 1999.
-Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1995.
-Lapteș, Marcel, Timpul și sărbătorile țăranului român, Deva, Editura Corvin, 2009.
-Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 2001.
-Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, București, Editura Humanitas, 1998.
-Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol. I–II, Iași, Editura Polirom, 1998.
-Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, București, Editura Paideia, 2001. Ediția este identificată cu editura, anul 2001 și 741 de pagini.
-Olinescu, Marcel, Mitologie românească, București, Editura Saeculum I.O., 2001.
-Știucă, Narcisa, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, București, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
-Taloș, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001.
-Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985.
Sursa foto: doxologie.ro
