De câte ori pornesc la drum prin frunzișul cărților și revistelor românești în căutarea destinului vreunui vasluian renumit, tot de atâtea ori descopăr că viața lui a fost alcătuită din bucurii și întristări ce au îngreunat talerele închipuitei balanței rând pe rând. Cu realizări și neîmpliniri a curs existența fiecăruia dintre ei, nicicând făurită doar din fericire. Traseu asemănător a avut și Eliza Petrăchescu, actriță căreia îi datorăm o seama de întâlniri de neuitat cu personaje cel mai adesea secundare(prin distribuție) dar întotdeauna principale ca adevăr și sinceritate a trăirii. Talentul Elizei Petrăchescu nu a fost unul de planul doi, marele ei talent a lăsat personaje uluitor de vii și fascinante prin complexitate. Tocmai de aceea chipul ei nu rămâne pierdut printre figuranții planurilor secunde, spre a se face remarcată Elizei Petrăchescu fiindu-i suficientă o singură privire, o vorbă abia șoptită sau un zâmbet timid schițat.
A fost o copilă slăbuță, liniștită, retrasă, mai deloc vorbăreață, trăsături de caracter imprimate poate și de mediul sărăcăcios în care s-a dezvoltat. Se năștea la jumătatea lunii iunie în 1911 într-o familie modestă, cu venituri limitate, salariul tatălui nepermițând stabilirea într-o casă proprie. Mereu mutându-se în spații cu chirie, mereu confruntându-se cu acute lipsuri financiare e de înțeles această atitudine comportamentală ce o va defini pe tot parcursul vieții. Cu siguranță că dorința de a face Conservatorul, de a fi artistă vine din copilărie căci își urma tatăl iubitor de teatru și împătimit organizator benevol al spectacolelor oferite de teatrele aflate în turneu, poposite și în Vaslui. A fost spectatoare permanentă, tăcută și uluită de tot ce se întâmpla la aceste reprezentații și nu miră pe nimeni cum sub vraja adevăraților artiști va crea propriile spectacole având parteneri de scenă colegi de clasă. Vara, în curtea casei, iarna în vreo cameră modestă, Eliza avea mare succes cu astfel de serbări dacă e să luăm în considerare că taxa de participare aduna sporind colecția de creioane, penițe, cretă colorată, iar bănuții constituiți într-un fond pentru „actori” se transformau în bomboane, ciocolată, alviță.
Clasele primare i-au purtat pașii către Școala primară nr. 2, terminând apoi clasa a V-a (corespunzătoare gimnaziului) la Liceul de fete al Societății Ortodoxe Române din Vaslui. În 1923 este elevă internă a Liceului de limbă germană al Ursulinelor din Sibiu, oraș în care fratele mai mare al mamei era colonel de garnizoană iar mătușa Natalia ocupa catedra de limba franceză la instituția menționată. Totuși, studiile liceale le absolvă în localitatea natală, dovadă fiind actul eliberat(6 aprilie 1928) prin care „se adeverește” că în anul școlar 1927-1928 eleva Elisa Florica Petrăchescu a urmat cursurile clasei a IV-a a Liceului de fete din Vaslui.
În toamna aceluiași an, tânăra de doar 17 ani se înscrie la cursul de declamație al profesoarei Agatha Bârsescu, la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Chiar dacă finele anului întâi îi aduce o corigență la cursul de psihologie estetică, rezultatele următorilor ani o poziționează printre cei mai buni studenți, devenind repede eleva preferată a Maestrei. Încă din anul II făcea figurație în spectacolele Teatrului National din Iași, primind curând roluri de mică anvergură. O știre publicată în „Opinia” din 15 aprilie 1932 demonstrează faptul că Eliza Petrăchescu era înainte de absolvire o prezență artistică evidentă pentru cronicari și pentru public căci anunțând „producția clasei de artă dramatică a d-nei profesoare Agatha Bârsescu” ziarul atrăgea atenția iubitorilor teatrului că vor „avea prilejul să remarce varietatea talentului domnișoarei Petrăchescu”.
Cu un bun renume dobândit prin muncă și sârguință, o lună mai târziu (23 mai 1932) depune o cerere de angajare la teatrul ieșean aflat sub directoratul lui Ionel Teodoreanu, și, o aflăm în stagiunea 1932-1933 în rolul „afurisitei” din „Infernul”, Sașa din „Cadavrul viu”, o coafeză, o servitoare, o chelneriță, fata din casă din tot atâtea piese puse în scenă de tripleta de aur a teatrului românesc Maican-Kiriacoff-Sava. Această formulă „regizoral-scenografică” intuiește adevăratul potențial artistic al tinerei actrițe distribuind-o în rolul Rose Naurrant din „Scene de stradă”, piesa lui Elmer Rice. Eliza Petrăchescu a fost extraordinară, provocată și condusă de Ion Sava și-a descoperit și pus în valoare marile ei resurse actoricești. A dat exactă expresie interiorității sale într-un mod simplu, violent de crud și adevărat, mânuind cu mare artă glasul profund cu capacități de transmitere a fiorului tragic al personajului interpretat. Piesa aceasta a necesitat peste 40 de repetiții, peste 70 de figuranți, decorul străzii a fost un adevărat peisaj urban newyorkez cu case, dughene și intrări în aceste plăsmuite pe pânză clădiri, tablou de un realism uimitor. Se poate bănui cât de mare a fost emoția actriței în fața acestui rol. Seara premierei era mai degrabă o bătălie pe care trebuia să o câștige îngenunchind, înfrângând „opoziția” din teatru, dovedind sieși dar și regizorului ce-i acordase încredere deplină, că poate și merită să atace magistral roluri principale. Trebuia de asemeni câștigat publicul căci pentru spectatorii obișnuiți ai teatrului ea era aproape o necunoscută. Dar mai presus de toate, premiera din 24 octombrie 1933 era examenul ei de maturitate artistică, de confirmare a calităților sale reale, era examenul care trebuia să-l treacă dar nu oricum, ci cu ropote de aplauze și potop de cronici favorabile, aducând astfel un omagiu celei de la care învățase regulile fundamentale ale artei de a fi actor, Agatha Bârsescu. A impresionat o sală întreagă, ce fusese pe scenă nu era teatru, era imaginea convingătoare a pulsului unui cartier mărginaș și soarta unei fete sărace în luptă cu viața. Exista termen de comparație cu actori și teatre din America, dar jocul Elizei a fost mai mult decât … perfect, așa încât la 22 de ani, Eliza Petrăchescu intra triumfal în galeria marilor actori români de teatru.
Dincolo de sărăcie și greutăți, Eliza Petrăchescu a avut noroc din punct de vedere al formării și al afirmării artistice, a avut parte de un pedagog de cea mai înaltă clasă, de un climat teatral benefic, de regizori de primă mărime. Următoarele trei stagiuni au fost pentru Eliza Petrăchescu cele mai însemnate pentru formarea ei ca actriță în cel mai profund înțeles al acestui cuvânt. Marilor ei calități native supuse învățării și descifrării artei teatrale din perioada studiilor li se adaugă acum legătura profesională cu regizorul Sava. El este vizionarul ce a întrezărit disponibilitățile ei către teatrul modern. Sava i-a stimulat gândirea orientând-o în sens teatral, a învățat-o să-și elibereze forțele lăuntrice, să-și controleze până aproape de perfecțiune pasiunile, să dea logică sentimentului, să construiască susținută de glas și gest personajul, să joace, să interacționeze cu ceilalți actori. Așa se explică tonurile, mișcările, reacțiile unice, de neconfundat ale Elizei în personaje din „Sfârșitul Sodomei”, „Visuri Americane”, „El, ea și celălalt”, „Mansarda”, „Orașul nostru”. Răscolitoare în simplitate, Eliza devenise actrița care știa să creeze adevărul pe scenă pentru că niciodată nu juca artificial, exagerat elaborat dar nici naturalist spontan. Roluri mici sau roluri mari erau în egală măsură trepte, etape spre perfecțiune, spre stăpânirea deplină a profesiunii de actor. În rolul studentei Lilia din piesa „ Gaudeamus”(premiera 28 noiembrie 1935) vedem inocența, puritatea morală, bucuria de a trăi. În 16 noiembrie 1937 Eliza atacă, intră în rolul Ofeliei(Hamlet, piesa lui Shakespeare) după doar o singură repetiție de text și de mișcare. În ciuda faptului că foarte mulți colegi erau convinși că e total nepotrivită pentru rolul gingașei Ofelia, a fost fenomenală jucând în felul ei unic scenele de mare dramatism. Va onora cu succes toate cele șapte reprezentații programate, scepticii teatrului fiind obligați încă o dată să recunoască marele ei simț scenic, trebuiau să remarce, să aprecieze și devoțiunea ei pentru teatru, spectacol, meserie!
Penultima stagiune a ei la Teatrul Național din Iași i-a oferit o varietate de roluri: Stasie(Chiriașul de la etajul III dinspre curte), Marianne(Zile fierbinți), Marina(Puterea întunericului). Un mare succes de public a înregistrat cu rolul nefericitei oarbe Maria din „Două orfeline” pus în scenă în seara de 12 decembrie 1939. Eliza, artista noastră, reușește să-și ducă eroina printr-o multitudine de stări și situații generate de întâmplări, încurcături ce par a fi fără ieșire. Eroina relaționează cu oameni cinstiți dar și cu specimene mârșave ce abuzează de putere, Maria – cea de-a doua orfelină, cunoaște iubirea și deziluzia, plânge, râde, e nefericită, e flămândă…. Un rol epuizant, căci textul suferise modificări și completări, regizorul Sava voind ca povestea celor două fete să devină mai distantă, mai ironică, intenționat melodramatică, cu scopul de a accentua antiteza dintre cele două medii total diferite în care destinul le aruncase pe cele două surori. Un rol solicitant dar reluat cu aceeași vigoare în 24 de spectacole la rând, fapt ce nu se mai petrecuse până atunci, tocmai de aceea reprezentând un record la vremea aceea.
Sezonul teatral 1940-1941 se deschide cu premiera piesei „Comedia zorilor” în care Eliza deține rolul unei tinere cochete. Se simte din jocul actorilor absența lui Sava(plecase la București cedând presiunilor și uneltirilor mediocrilor nemulțumiți), Eliza primește un personaj ce nu i se potrivește, va face eforturi pentru a se achita de rol apelând la tehnică și la o bună construcție. Chiar și așa rolul cochetei rămâne oarecum în afara comediei, Eliza joacă parcă „separat” de restul grupului. Că interpretarea ei nu a fost un eșec ci un inspirat exercițiu scenic ne-o demonstrează raportul pe care Otilia Cazimir în calitate de inspector general al Direcției Generale a Teatrelor și Operelor Române din Moldova îl trimite ministerului. Se scrie negru pe alb că „Eliza Petrăchescu a jucat inteligent și nuanțat; copilăroasă la început, apoi cochetă, apoi speriată în fața vieții și, la urmă cu accente tragice impresionante în glas, în atitudine” drept pentru care i se cuvenea Premiul de creație. Acesta va fi ultimul succes pe scena teatrului ieșean, nemaireținând-o nimic în capitala Moldovei, dorindu-și să ajungă în București acolo unde o chema nu doar Sava sau foști colegi ci și o poveste sentimentală, firească, simplă și discretă, ferită de ochii și urechile lumii mondene. Alesul inimii ei a fost Ion Petrovici cunoscut eseist, memorialist, scriitor, profesor universitar, om politic și ministru. Neșansa acestui om se răsfrânge în viața reală a Elizei, însingurându-se, izolându-se, suferind în deplină tăcere după 23 august 1944 când Petrovici, victimă a marilor epurări politice efectuate sub regimul comunist este arestat în plină forță creatoare, eliberat târziu, în 1964 la o vârstă la care nimeni nu mai poate reface traseul unei vieți, iubiri, gândiri ce s-a dorit consecventă cu ea însăși.
Dacă viața din afara scenei va fi aproape lipsită de satisfacții, în mediul profesional norocul îi surâde, distribuită fiind aproape imediat(vara anului 1941) în „Copiii pământului”. Premiera ce a avut loc în septembrie la „Studioul” Teatrului Național bucureștean a fost evident un triumf, o consacrare fulgerătoare a unui remarcabil temperament scenic, a unei sensibilități artistice și umane ieșite din comun. Presa a izbucnit într-o avalanșă de elogii, cotidianul Curentul scriind despre „o interpretare rară” , Eliza Petrăchescu având „sensibilitate vie, vibrație adâncă, expresie sugestivă”, într-un „debut bucureștean” care făgăduia enorm. Universul literar purtând data zilei de 4 octombrie 1941 sublinia că din distribuție se evidenția „în chip special d-ra Eliza Petrăchescu, care în rolul Leanei Târziu, a dat dovada unui autentic talent; cu un joc lipsit de artificii, d-ra Petrăchescu reușește să exteriorizeze durerea de animal fugărit a eroinei sale”. Revista Gândirea(octombrie 1941) prin vocea cronicarului Dragoș Protopopescu exclama: „n-am văzut de mult un joc de atâta simplitate și lipsă de ostentație! Iată prima actriță română care …nu joacă!” acolo pe scenă fiind „trăire” uluitoare, un rafinat dozaj estetic al stărilor, al gestului, al cuvântului. Leana era o sinteză fundamentală a sufletului țărăncii române, Mircea Streinu spunând în paginile publicației „Viața” că „în ea a văzut-o pe Ana lui Liviu Rebreanu, pe Anca din Năpasta” iar Victor Ion Popa(dramaturg, critic teatral bârlădean) avea să vadă în jocul Elizei „expresia neamului românesc”.
„Debutului bucureștean” i-au urmat patru stagiuni foarte bune, etape cu mari realizări, cu împliniri aducătoare de confirmări ale laudelor și ale previziunilor multor cronicari. În februarie 1942 este Judith din piesa „Fascinație”, emoționând profund publicul jucând sentimente omenești adevărate. Oricât de ciudat ar părea, adevărata consacrare pe scena bucureșteană vine acum și nu după copleșitorul succes din „Copiii pământului” care putea fi considerat „noroc al începătorului”, o simplă întâmplare. „ În rolul soției sacrificate, d-ra Eliza Petrăchescu a intrat în linia întâi a actrițelor noastre” spunea în revista Gândirea(nr. 3/ 1942) cronicarul Dragoș Protopopescu. Acest rol scoate în evidență, reamintește că Eliza „ nu juca teatru”, ceea ce făcea ea pe scenă era „altceva”. Când actrița apare pe scenă nefardată, modestă, cu sacoșe grele ce-i lungesc mâinile, îți lasă impresia unei femei, gospodine ce a rătăcit drumul dinspre piață către casă, nimerind în mijlocul piesei și tocmai de aceea mișcându-se stângace. Dar e sinceră, convinsă, deplină în rolul atribuit. Diferența dintre jocul ei și al celorlalți e aceea dintre „stil” și „manieră”, dacă ceilalți respectau niște legi subtile ale artei spectacolului, Eliza Petrăchescu răsturna aparent aceste reguli, părând că joacă altfel, nesemănând cu nimeni, neputând fi cuprinsă în modele consacrate ale diverselor categorii de personaje și interpretări. Eliza Petrăchescu avea stil „de înaltă clasă”, jocul ei era sobru, măsurat, sigur. Se vorbea la superlativ despre puterea ei de „comunicare”, despre faptul că folosind „cele mai simple mijloace” putea în mod firesc, fără ostentație să transfere toată ponderea spectacolului, a conflictului din dramă, spre personajul ei mai puțin însemnat. Artista era revelația sezonului, sălile teatrului erau arhipline!
În octombrie 1943 aduce în luminile rampei pe Gasparina Toretta(„Dar nu e nimic serios”), o femeie timorată de oameni, resemnată în viața ei mediocră, obișnuită să fie o cârpă cu care oricine își poate șterge ghetele. Cotidianul Universul din 30 octombrie aprecia prin pana lui Al. Drăghici că artista a jucat cu „mult firesc și cu o justă intuiție a psihologiei fetei dezmoștenite de soartă, dar bună, îngăduitoare, resemnată”. Jucase admirabil, nuanțat, cu o sensibilitate bine distribuită tocmai pentru că avea deosebită grijă să studieze biografia personajului. Abia după aceea pornea la construirea, elaborarea, conceperea trăirilor ce aveau să capete valoare de act artistic. Era o truditoare, obișnuia să vină la teatru cu multe ore înainte de începerea spectacolelor, dedicându-se chinuitoarei așteptări în atmosfera personajului. Devenise o garanție pentru reușita spectacolelor, regizorii și-o disputau pentru că era de neegalat…
Așa se face că anul 1944 Teatrul M. Filotti îi oferă rolul principal din piesa „Domnișoara Nastasia”, atât regizorul V. Maximilian cât și critica teatrală considerând-o pe Eliza Petrăchescu „ cea mai indicată actriță pentru a interpreta pe d-ra Nastasia”. Și în această frumoasă creație meritele actriței au fost de necontestat, înregistrând un nou succes demonstrat de altfel de faptul că se juca cu casa închisă. A jucat reprezentații la rând fără a fi plătită, așteptând răbdătoare ca acest drept să-i fie acordat, însă în seara în care proprietara așezământului cultural îi reconfirmă imposibilitatea salarizării va părăsi cabina și teatrul. Reușea în acest mod să dea marei Maria Filotti cuvenita lecție despre respectarea angajamentelor asumate prin contract, făcând-o să-i tremure inima de spaimă la gândul anulării inevitabile a reprezentației ce urma să aibă loc în doar câteva minute. Eliza Petrăchescu avea să mărturisească unor apropiați că nu și-ar fi părăsit publicul căci pentru ceea ce i se întâmpla „publicul nu era vinovat” și nu l-ar fi pedepsit prin privarea participării la un spectacol de calitate. Adevărat, la ridicarea cortinei Eliza lasă necazurile in culise, preia sentimentele Nastasiei și intră în scenă impresionând sute de suflete și tot atâtea perechi de ochi cu jocul ei natural, firesc, desprins direct din viața reală.
Evenimentele politice se precipită, oamenii sunt înspăimântați de ororile războiului, spectacolele teatrale se suspendă, porțile teatrelor se închid. Va fi o vară lungă plină de incertitudini, urmată de o toamnă și iarnă cu așteptări neonorate, speranțe infirmate. Eliza se angajase la teatrul Comoedia unde însă nu era distribuită în niciun rol. Stătea acolo în teatru de dimineața până seara confruntându-se cu un alt angajament nerespectat, Sică Alecsandrescu ocupat fiind cu lansarea unor vedete-bombă(frumuseți deloc talentate). Se simte inutilă, apar îndoielile cu privire la alegerea făcută, apar crizele de disperare căci „a nu juca” era pentru ea un dezastru psihologic. Adăugați pe balanța suferințelor moartea tatălui, transformarea fizică sub efectele unei boli endocrine și veți înțelege de ce artista se afla în pragul unei depresii. Colacul de salvare e piesa „Am visat paradisul” cu premiera din 1 februarie 1945, spectatorii aplaudând la scenă deschisă jocul magistral al Elizei. Lumea năvălise să o vadă, regăsind cu satisfacție aceeași mare actriță de la Naționalul bucureștean. Cu același chip, aceeași mimică, aproape aceleași inflexiuni în voce, Eliza Petrăchescu era din cap până în picioare „personajul acela”, adevărată, credibilă până la confuzie. Ziarul Timpul descria scenele grele de beție, de prefăcătorie, de exuberanță în care Eliza a făcut dovada „unei maturități artistice” știind a păstra echilibrul și a nu cădea în ridicol. Aplauzele întinse pe durata unor bogate minute n-au fost doar o răsplată emoțională ci „un omagiu spontan, sincer pe care spectatorii au ținut să-l dăruie ca un buchet de flori” acestei minunate artiste. Avea 33 de ani, dădea iarăși măsura marelui, unicului ei talent!
Revenirea în 1947 la Teatrul Național din București având la cârmă pe Zaharia Stancu nu a însemnat din nefericire și revenirea la zilele pline de glorie artistică de altădată. Eliza Petrăchescu nu mai avea vlagă, harul ei actoricesc parcă pierise. I s-a dat să joace, a fost ajutată cum n-a fost ajutat nici un actor din teatru, dar ea nu mai era aceeași persoană înzestrată cu aptitudini și talent, era vizibil că ceva o afecta profund, fiindu-i aproape imposibil să se concentreze ca odinioară. Să aruncăm o privire în planul vieții personale: arestarea lui Petrovici sub acuzația de fraudă fiscală, eșecul încercării de a-l salva mizând pe renumele său de apreciată actriță au efecte devastatoare pentru echilibrul emoțional. Greu de suportat au fost de altfel și atacurile în presă vizând întreaga sa carieră artistică, în opinia lui Oscar Lemnaru fiind „o enigmă pricina care a făcut ca d-ra Eliza Petrăchescu să treacă drept o actriță de mare talent” neajutând-o nici fizicul, nici „glasul aspru, ruginit care nu e în stare să comunice nimic”. Era prima dată când citea o cronică teatrală, poate de aceea luând atitudine. Eliza îi va răspunde cu demnitate făcând referire la prețuirea caldă și măgulitoare ce i-a acordat publicul încă de la primii pași pe scenă, îl va atenționa că intervențiile ei în Rampa nu sunt menite a-și apăra „discutabilul talent” ci a-l conștientiza că un actor îi poate fi egal într-ale scrisului, în timp ce el, jurnalistul s-ar simți „stingher și inutil ca un pleonasm” în lumea teatrului. Oricum, cuvintele lui Lemnaru au lăsat răni adânci în sufletul Elizei, bântuită fiind tot restul vieții de expresiile „antitalent”, „nu-mi place cum jucați”, „nu o ajută fizicul”, „glasul cu care debitează replicile este penibil”. Nu știm ce câștig material ori de alta natură va fi avut cronicarul, dar știm că Eliza va juca din ce în ce mai rar, câte un rol pe stagiune, înlocuind scena cu singurătatea camerei sale.
Însă tineri scenariști și regizori de film o redescoperă chemând-o în cinematografie, imprimându-i pentru eternitate în pelicule de celuloid chipul cu trăsături mongoloide, ochii strâmbi și glasul hodorogit, marile ei „defecte, neajunsuri” devenind acum model de expresivitate artistică modernă. Avea un straniu al chipului, dramatic în sine, avea un zâmbet care dădea neliniște. După impactul cu chipul, venea impactul cu vocea… Regizorul francez Henri Colpi a fost impresionat de liniile obrazului ei și de glasu-i răscolitor, distribuind-o imediat în „Codin”(1963). Dan Pița, Andrei Blaier, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Elisabeta Bostan, Mircea Drăgan, Iulian Mihu i-au oferit personaje în filmele lor. Nu sunt multe roluri, dar sunt memorabile: Silvia în „Pădurea îndrăgostiților”(1946), Acsinia din „Pasarea furtunii”(1957), nevasta lui Gavrilă Ursu din „Setea”(1961), doftoroaia din „Poveste sentimentală”(1962), mătușa Mărioara din „Amintiri din copilărie”(1965), Fumegoaia din „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”(1972). A fost apoi bătrâna servitoare lălâie, insolentă și arțăgoasă din „Felix și Otilia”(1972), cârciumăreasa din „Nunta de piatră”(1973), „Duhul aurului”(1974), bătrâna umilă și înspăimântată, feroce și fără scrupule în „Ilustrate cu flori de câmp”(1975), Profira din „Tănase Scatiu”(1976). Sunt personaje cu neputință de șters din memorie căci artista nu poate să apară într-un cadru fără ca imaginea ei să nu se impună retinei noastre cu impresionantă intensitate. Sunt filme în care Eliza Petrăchescu a fost o prezență de prim rang, rolurile ei constituind în filmografia românească semne de referință, reprezentând repere artistice în evoluția cinematografiei românești. Eliza Petrăchescu este actrița care a impus tipul de personaj feminin „urât-modern” coborând de pe piedestal frumusețea, perfecțiunea feminină tributară măsurilor 90-60-90. Talentul ei a adus pe scenă și pe marele ecran „femeia în vârstă” cu trăsături stranii dar cu un farmec special.
A rămas până în ultima clipă a vieții sale un slujitor al scenei, dăruind teatrului și filmului peste patru decenii de pasiune și credință. A jucat mult, clasic și modern, dramă și comedie, a avut fericirea să fie alături de George Vraca, Radu Beligan, Ștefan Ciubotărașu, Dina Cocea, Tantzi Cocea, Gheorghe Dinică, Emanoil Petruț, Draga Olteanu-Matei, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, George Topârceanu(ultimii trei în calitate de directori de teatru)… Pentru ea, fiecare spectacol a fost întotdeauna o mare sărbătoare. A iubit toate rolurile pe care le-a interpretat și n-a avut preferințe, jucând ce i s-a încredințat, considerând că trebuie să uzeze de toate resorturile pentru a găsi, a reda în fiecare personaj miezul acela minunat al omeniei. Era de datoria ei să găsească numitorul comun, puntea de legătură cu mintea și inima spectatorului. A explorat o multitudine de stări, fiind caldă, profund umană, tandră, plină de umor, ironică, înțeleaptă fără ostentație, veselă, tristă, morocănoasă, diabolică, perfidă. A creat o lume impresionantă în roluri de compoziție dar și în apariții episodice, unele chiar fără replici, magistrale prin forța de sugestie și bogăția de simboluri a tăcerii. Eliza Petrăchescu rămâne artista care îmbrățișând profesiunea de actor a socotit că trebuie servită cu toată ființa.
Eliza Petrăchescu a murit în anul în care regizorul Dinu Cernescu a rechemat-o pe scena Naționalului la mai bine un deceniu de la pensionare. Cu drag revenise în viața teatrală, cu forță și vigoare artistică, talentul ei demonstrând încă puterea de a transmite sălii o intensă vibrație emoțională. A impresionat în rolul creat, întruchipând o actriță bătrână ce-și duce existența într-un teatru supus demolării și nu cred că mai era nevoie de acea contopire artistică dintre actor și rol, Eliza arătând mai degrabă o ultimă secvență din viața ei reală. Acest ultim personaj i-a oferit momente de mare bucurie atât pe scenă cât și în culise, fiind înconjurată cu căldură și apreciere de bună parte din actorii cu care jucase de-a lungul timpului. Premiera din 15 ianuarie 1977 a adunat sub cupola aceleiași săli spectatori, artiști, regizori, ziariști, oameni care credeau în ea, mulți felicitând-o cu deplin respect și sinceritate aducându-i astfel imensă fericire. Chiar dacă până la dispariția fizică a artistei s-au jucat doar trei sau patru spectacole, Eliza Petrăchescu a urcat pe scenă cu vădită plăcere alături de Carmen Galin și Vasile Nițulescu. Ultima ridicare de cortină chemând în luminile rampei Regina Elizei Petrăchescu din „Oamenii cavernelor” avea loc într-o seară de joi, 3 martie 1977, la ora 19.30 la Teatrul Mic….următoarea seară, cea de vineri(ora 21,20), anunța deschiderea eternei stagiuni în lumea umbrelor.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „ Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Mihaela Tonitza-Iordache – Viața actriței Eliza Petrăchescu(Editura Meridiane, București, 1980); Eva Sârbu – Actorii noștri. Interviuri uitate : 33 dintr-un deceniu(Editura Ara, București, 1995); Scânteia(3 martie 1977); România literară(17 martie 1977); Mihai Ciobanu, Alexandru Andronic, Petru Necula – Cronica Vasluiului : documente, locuri, oameni, fapte(Publirom, 1999); Biblioteca Digitală Cluj(Curentul, octombrie 1941; Universul literar, octombrie 1941; Gândirea, nr. 3/1942; Universul, octombrie 1943, martie 1944)
