“Eu care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâția ani la viața internațională fără a uita că sunt român, eu care sunt un soldat al țării mele, în tranșeele păcii, și care n-a cunoscut încă demobilizarea, eu care am văzut toate țările la ele acasă sau la muncă pentru a ajunge la concluzia că nimic nu poate prețui mai mult ca glia părintească, eu care sunt adânc uman, dar care am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-și găsește locul în sânul ei”. (Nicolae Titulescu)
Să lăsăm oare să treacă luna martie fără a aminti măcar în treacăt de Nicolae Titulescu, personalitate de prim rang a diplomației europene și sincer apărător al drepturilor României? Apărut în lumea aceasta în 4 martie1882 părăsind-o în 17 martie 1941, nu se poate și nu se cuvine a nu evidenția remarcabila sa activitate de politică externă începută îndată după primul război mondial. Prin ce s-a remarcat Nicolae Titulescu? Ei bine, diplomatul român a militat pentru suveranitate și egală îndreptățire a României în relațiile internaționale, a afirmat cu neslăbită vigoare drepturile și interesele României în arena internațională. A luptat cu armele diplomației pentru crearea și întărirea unei organizații mondiale(precursoarea ONU), întreaga sa activitate diplomatică fiind orientată spre atingerea unui țel primordial, asigurarea păcii, condiție indispensabilă a progresului umanității. “Numai printr-o politică de pace și prietenie cu toate popoarele, fără deosebire, se poate asigura viața și dezvoltarea țării conform destinelor ei”, spunea Titulescu în decembrie 1935. În concepția lui, pacea durabilă, sursă de viață și progres, cum pe bună dreptate o vedea, era și rămâne organic legată de respectul suveranității de stat, al independenței naționale, de egalitatea în drepturi a tuturor statelor mari și mici.
În 1913 după un an de când Titulescu deținea pentru întâia oară un portofoliu ministerial, la aproape un deceniu de când numele său devenise de notorietate în lumea juridică și științifică a țării, Take Ionescu(prim ministru, președinte al Partidului Conservator Democrat) îl descria ca pe “un mare om, un extraordinar talent” ce “s-a ridicat la tribuna românească”. Nu numai că Titulescu își făcuse “începutul cel mai strălucitor în istoria elocinței parlamentare a României, dar acest început l-a clasat deopotrivă gânditor și orator”. La numai 31 de ani discursurile lui Titulescu vizau deopotrivă aspecte ale politicii interne, aduceau în dezbatere propuneri de reorganizare a facultăților, supunea atenției oamenilor politici necesitatea reformei agrare, reformei sistemului financiar. Discursurile sale erau pătrunse de o adâncă dragoste pentru popor și pledau pentru înnoiri în viața didactică, economică, socială. Urmărind să modernizeze învățământul, sistemul juridic, sistemul financiar și agrar al țării, Titulescu vădea un simț acut al necesității de a regenera instituțiile și concepțiile dominante.
Dacă pe plan intern a avut o activitate intensă axată pe modernizarea economiei și stabilitatea internațională, pe plan extern Titulescu a fost un vizionar care a încercat să transforme România dintr-un stat mic într-un pilon de stabilitate europeană. Strategia sa s-a bazat pe ideea că securitatea unei țări nu depinde doar de armată ci de alianțe și tratate internaționale. Dacă e să condensăm într-o singură frază activitatea diplomatică externă a lui Titulescu atunci spunem că a luptat pentru menținerea frontierelor statale de după 1918, a fost creatorul, arhitectul alianțelor regionale, a fost promotorul securității colective sub umbrela Ligii Națiunilor, a pus preț pe relațiile țării noastre cu marile puteri(Franța și URSS), a militat pentru dezarmare și colaborare internațională.
Își începea activitatea diplomatică în 1920, reprezentând România la Conferința de Pace de la Paris și la tratativele de la Spa pentru reparațiile și datoriile de război. În decembrie 1921 era trimis ministru plenipotențiar în capitala Marii Britanii, unde rămâne până în 1927 când revine în țară ca ministru de externe al României. În această calitate a fost prezent la aproape toate sesiunile obișnuite sau extraordinare ale Adunării Ligii Națiunilor și la multe din dezbaterile Consiliului. Nu e de prisos a sublinia faptul că activitatea lui Nicolae Titulescu la Liga Națiunilor a reprezentat apogeul diplomației românești, românul nostru fiind singurul diplomat din lume ales de două ori consecutiv președinte al Adunării Generale a acestui for internațional(1930, 1931). Ceea ce îl face să se diferențieze de mulți alți diplomați români dar și străini este faptul că în întreaga sa activitate N. Titulescu s-a distins, impus prin modul realist de a vedea lucrurile, de a sesiza apariția unor factori noi în viața politică internațională și de a trece peste anumite prejudecăți atunci când era vorba de a apăra drepturile țării sale, independența și libertatea ei dar și a altor popoare.
Militant neobosit pentru înțelegere și colaborare, Titulescu vedea în problemele de politică externă un tot, un întreg în strânsă conexiune. Pacea și securitatea colectivă, obiective permanente ale acțiunilor sale urmau să fie realizate pe calea înțelegerii, a negocierilor, diplomația dispunând după el, de mari posibilități de rezolvare a problemelor litigioase. În viziunea lui Titulescu “înțelegerea internațională” nu era un “suprastat” ci “într-o asociație liberă a unor state libere”, iar “dreptul internațional” nu era văzut ca “drept de subordonare” ci “drept de coordonare”, insistând mereu asupra acestui aspect subliniind cu fermitate că “poziția fiecărui stat față de celelalte state nu apară ca dependență”. În toate intervențiile sale diplomatice, subiect deosebit de important și nelipsit din discursurile sale, devenind convingere stăruitoare a politicii sale, a fost apărarea independenței, suveranității și integrității teritoriale a României. Pe această linie se înscrie activitatea plină de strălucire a lui Titulescu la Liga Națiunilor unde el a militat pentru apărarea independenței și suveranității naționale a statelor, în cadrul larg al salvgardării păcii și securității mondiale. În acest sens Titulescu a fost un promotor și susținător al ceea ce s-a numit “spiritul Genevei”.
Arhitect al alianțelor regionale, Nicolae Titulescu a folosit platforma Ligii pentru a consolida Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică , văzute ca instrumente de menținere a statu-quo-ului teritorial după 1918. Este știut faptul că România prin reprezentantul ei în Liga Națiunilor au avut un rol hotărâtor în crearea organizațiilor cunoscute în epocă sub titulatura de Mica Înțelegere(denumită și Mica Antantă) și Înțelegerea Balcanică. Mica Înțelegere devenea în 1921 o alianță defensivă având ca scop primordial menținerea ordinii teritoriale stabilite după primul război mondial. România, Iugoslavia, Cehoslovacia își uneau forțele diplomatice în această alianță în încercarea de a preveni încercările Ungariei de a recupera teritoriile pierdute prin Tratatul de la Trianon. Mica Înțelegere a funcționat sub patronajul diplomatic al Franței care vedea în uniunea acestor state “un cordon sanitar” împotriva expansiunii germane și sovietice. Titulescu avea să fie motorul reorganizării acestei alianțe în anii 1930, sub influența sa Mica Înțelegere devenind o entitate internațională unitară, cu un Consiliu permanent al miniștrilor de externe, asigurându-se practic o conducere comună a politicii externe a celor trei state. Prin această fuziune cele trei state au început să vorbească cu o singură voce la Geneva(sediul Ligii Națiunilor), având ponderea unei mari puteri. Așadar, prin pactele încheiate între reprezentanții țărilor membre, Mica Înțelegere veghea la asigurarea integrității naționale!
În 1933, în același spirit, Titulescu în calitate de ministru de externe, semna un tratat de amiciție și neagresiune, arbitraj și conciliațiune cu Iugoslavia, Grecia și Turcia, alianța celor patru state purtând denumirea de Înțelegerea Balcanică. Sora mai mică a Micii Înțelegeri, avea să fie creată sub impulsul diplomatic a lui Titulescu care dorea să transforme Balcanii “dintr-un butoi de pulbere într-o zonă de stabilitate”. Și în această alianță statele semnatare se angajau să își respecte reciproc granițele și să se ajute în cazul unui atac din partea altui stat balcanic, vizată fiind de această dată Bulgaria cu pretenții teritoriale față de vecinii săi. Titulescu va promova conceptul “Balcanii ai balcanicilor”, încercând să excludă amestecul marilor puteri(Italia, Germania) în treburile regiunii. “Noi cerem prietenia tuturor marilor puteri fără deosebire, a Franței, a Marii Britanii, a Germaniei, a uniunii Sovietice. Suntem gata să dăm oricăreia dintre aceste mari puteri dovezile concrete ale dorinței noastre sincere de a trăi cu ele în pace și bună prietenie. Dar în schimb nu vom renunța niciodată în favoarea nici uneia dintre ele și nici chiar în favoarea marilor puteri împreună, la principiul egalității statelor, adică la dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră și de a nu admite niciodată o hotărâre la care nu am fi nu am fi consimțit”, afirma Titulescu în cuvântarea rostită în 11 iunie 1936 cu ocazia deschiderii conferinței de constituire a Asociației presei Înțelegerii Balcanice.
În realizarea efectivă a securității europene, Titulescu, ministrul de externe al României a acționat pe două căi, încheierea pactelor regionale(deschise adeziunii tuturor statelor din zonele respective) și încheierea de convențiii pentru definirea agresiunii. “Nu fac niciun fel de deosebire între gloanțele care ar fi îndreptate asupra țării mele. Eu vreau ca România să trăiască. Și ea va trăi, căci acțiunea ei nu consistă în a substitui o ostilitate unei alte ostilități, ci a suprapune o prietenie unei alte prietenii”. Cu pasiune și deosebită strălucire a susținut și a demonstrat ideea legăturii organice dintre respectarea suveranității statelor și menținerea păcii. Titulescu a fost unul din cei mai consecvenți militanți ai timpului său pentru securitatea colectivă. Cele două organismele pentru a căror creare a desfășurat o intensă activitate politică și diplomatică făceau parte după concepția lui Titulescu din larga idee a securității colective, concept pe care l-a dezvoltat în tot timpul activității sale la Liga Națiunilor. Titulescu este unul din făuritorii pactului de securitate colectivă, având un rol esențial în “definirea agresorului” susținând și aducând în dezbatere propunerile prezentate de M.M. Litvinov. Titulescu a fost primul diplomat la Liga Națiunilor careva susținut că propunerea diplomatului rus din 6 februarie 1933(la numai o săptămână de la venirea lui Hitler la putere) cu privire la semnarea unei convenții de definire a agresorului, poate avea o mare însemnătate pentru menținerea păcii. Titulescu a militat pentru încetățenirea acestei definiții în dreptul internațional și în relațiile internaționale, a semnat atât ca reprezentant al României cât și ca reprezentant al Micii Înțelegeri convențiile de la Londra. “Cu cât această definiție va fi acceptată de un număr mai mare de state, cu atât de va fi lucrat mai mult pentru consolidarea păcii generale”, spunea Titulescu. Prin convențiile de la Londra din iulie 1933, semnate de o serie de state, s-a formulat pentru prima oară în istoria dreptului internațional o definiție clară și cuprinzătoare noțiunii de agresiune. Convenția sublinia într-un articol special că nici un considerent de ordin politic, militar, economic sau de altă natură nu va putea justifica declanșarea unui atac. Adoptarea de către toate statele a unei asemenea convenții ar fi avut desigur, importanță pentru desfășurarea practică a relațiilor internaționale. Scoaterea războiului în afara legii nu era suficientă. Acest rol revenea, în concepția lui Titulescu, pactelor regionale de securitate deschide tuturor țărilor, fără excepție. Securitatea “este o realitate ce consistă în a se asocia împotriva unui flagel comun ce înseamnă războiul” accentua Titulescu la București. Tot el sublinia importanța internațională a acestui act, aducând la cunoștința conaționalilor săi în ședința Camerei Deputaților din 4 aprilie 1934 că toate “convențiile de la Londra sunt făcute în scopul de a asigura popoarelor inviolabilitatea teritoriului lor”.
Titulescu a fost unul din susținătorii cei mai activi ai acțiunii cunoscută în istoria diplomației dintre cele două războaie mondiale sub numele de “Pactul oriental”, pact care trebuia să asocieze statele din răsăritul Europei, precum și Franța împotriva oricărui atac armat întreprins de Germania hitleristă. El vedea în alianța franco-sovietică un factor de primă importanță pentru securitatea României și a avut merite recunoscute în încheierea pactului pactului franc-sovieticbde asistență mutuală în mai 1935. În același spirit colaborarea româno-franceză a format o constantă a politicii promovate de marele diplomat român. Sprijinită pe o lungă tradiție de prietenie dintre popoarele român și francez, colaborarea politică dintre cele două state avea să capete un deosebit conținut, impus de realitățile anilor 1934-1936, după venirea lui Hitler la putere, în perioada de agresivă pregătire a Germaniei naziste pentru războiul pe care avea să-l declanșeze.
Pornind de la întreaga sa activitate de la interesele de perspectivă ale României, ca și cele ale colaborării internaționale, Titulescu a sesizat în acea vreme rolul URSS în apărarea păcii și securității internaționale. Pentru a asigura buna vecinătate cu statele aflate la est de România, Titulescu face eforturi susținute pentru recunoașterea Uniunii Sovietice, pledând totodată pentru reluarea legăturilor diplomatice. Încă din martie 1933 Titulescu se face exponentul colaborării României cu URSS în pofida atacurilor îndreptate împotriva sa de grupările de extremă dreaptă din țară și de cercurile reacționare din străinătate. Eforturile sale diplomatice se concretizau în ianuarie 1934 când la Consfătuirea Consiliului permanent al Micii Înțelegeri ce avea loc la Zagreb se hotăra în principiu ca țările Micii Înțelegeri să stabilească raporturi diplomatice cu URSS. Această înțelegere avea să fie dusă la îndeplinire în iunie 1935, după o prealabilă consfătuire care a avut loc la Geneva între reprezentanții Micii Înțelegeri. În nota comună ce consemna reluarea legăturilor diplomatice româno-sovietice se stipula: “guvernele celor două țări își garantează mutual plinul și întregul respect al suveranității fiecăruia dintre cele două state”. Insistând asupra relațiilor de bună vecinătate și referindu-se la semnificația reluării relațiilor diplomatice româno-sovietice Titulescu arăta în iunie 1934 că “orice politică externă serioasă se întemeiată înainte de toate pe bune raporturi cu statele vecine”.
În aceeași idee a apărării păcii și securității internaționale, eminentul diplomat român pledează la Conferința de dezarmare de la Geneva(1932-1934) în numele Micii Înțelegeri pentru reducerea efectivelor militare pe baza actelor legale consemnate în tratatele internaționale. Pentru apărarea acelorași principii s-a ridicat Titulescu la momentul potrivit împotriva agresiunii Italiei fasciste în Abisinia(Etiopia) și a politicii revanșarde a Germaniei hitleriste. În octombrie 1934 cu prilejul unei conferințe a Înțelegerii Balcanice(Ankara) și apoi la începutul anului următor în cadrul unei conferințe a Micii Antante(Bratislava) prilejuite de intervențiile împotriva agresiunii Italiei lui Mussolini în Abisinia, Titulescu și-a susținut părerile sale cu privire la cea mai categorică atitudine împotriva agresorului hitleristo-fascist. În toamna anului 1935 când Abisinia era atacată de trupele Italiei fasciste, ministrul nostru de externe lua apărarea poporului etiopian, iar în ședința din iulie 1936 când la Geneva împăratul Haile Selassie a cerut în mod solemn restabilirea libertății patriei sale invadate, N.Titulescu a fost acela care prin intervenția sa directă a oprit țipetele, huiduielile, strigătele jurnaliștilor italieni ce încercau să acopere cuvântarea șefului statului etiopian. Celebru a rămas ordinul lui Titulescu “La ușă cu sălbaticii”, prin gestul său apărând nu doar o națiune agresată ci însăși onoarea instituției internaționale. A cerut atunci respectarea dreptului internațional, fiind supranumit “ministrul Europei”. Titulescu și-a câștigat o apreciere meritată pentru vigoarea cu care a apărat cauza dreaptă a poporului etiopian devenit victima agresiunii Italiei fasciste. Revista franceză “L’ami de peuple” sublinia astfel poziția lui Titulescu față de invazia Italiei fasciste în Abisinia: “Se știe că dl. Titulescu a fost din momentul izbucnirii conflictului italo-abisinian apostolul convins al politicii genoveze. În ochii multora d-sa trece din această cauză drept un slujitor al ideologiei antifasciste”.
Pentru N. Titulescu pacea era un atribut inalienabil al condiției umane, singura în măsură să asigure dezvoltarea fiecărei națiuni și progresul omenirii întregi. Celebre sunt expresiile sale: “ pacea nu e un obiectiv, e un drum”, “dacă vreți pacea , pregătiți pacea”, “pacea nu se proclamă, se cucerește”. Ce voia să transmită și să sublinieze prin aceste deziderate? Întâi de toate că pacea nu e o stare naturală și nici un simplu document semnat pe tratate interstatale, pacea era în viziunea lui Titulescu un proces activ și continuu. Menținerea păcii presupunea un efort constant, ea nu apare doar pentru că politicienii o declară. Pacea necesită negociere zilnică, vigilență, întreținerea relațiilor diplomatice. Dacă o țară încalcă regulile, celelalte trebuie să intervină prin sancțiuni sau diplomație pentru a “recuceri” și restabili echilibrul pierdut. “Cucerirea păcii” se face prin impunerea legii internaționale față de instinctele de agresiune ale marilor puteri. Titulescu aprecia că “a sta pasiv după un tratat de pace este periculos, pacea trebuie apărată proactiv înainte ca un conflict să explodeze”. Pe scurt, pacea este o construcție fragilă care trebuie consolidată permanent prin solidaritate între națiuni. Dar cum pacea este un fenomen dinamic, în continuă devenire, ea nu putea fi asigurată decât printr-un efort constant de organizare. Acest efort pe care Titulescu l-a îndeplinit cu extraordinară energie , dăruire de sine și înalt patriotism.
Concepțiile lui Titulescu cu privire la relațiile internaționale și politica externă s-au format pe terenul acțiunii practice pentru apărarea intereselor permanente ale României, pentru salvgardarea independenței amenințate de fascism. Este îndeobște cunoscut că puterile fasciste și-au desfășurat planurile lor de agresiune sub lozinca revizuirii statu-quo-ului teritorial prin tratate de pace care au marcat sfârșitul primului război mondial. Din nefericire nici Titulescu, nici alianțele sau Liga Națiunilor nu a putut împiedica forța de agresiune reprezentată de fascism și hitlerism, nu au putut opune rezistență agresiunii ce domina în cele din urmă desfășurarea relațiilor dintre state. În 1933 Titulescu spunea că “revizuirea înseamnă război”, susținând că nu există nici o frontieră în Europa Centrală care să poată fi modificată prin acord benevol între state, deci orice tentativă de revizuire ar declanșat violența. Opoziția sa față de Pactul celor 4(Marea Britanie, Franța, Germania, Italia) a arătat lumii un Titulescu luptând vehement împotriva propunerii lui Mussolini ca marile puteri să poată decide revizuirea tratatelor peste capul statelor mici, obținând eliminarea clauzelor revizioniste din forma finală a pactului care ar fi pus bazele unei “dictaturi internaționale”. Titulescu a înțeles marea primejdie pe care o reprezenta ascensiunea fascismului pentru civilizația omenirii și pentru pacea popoarelor. Activitatea sa diplomatică în favoarea menținerii păcii a căpătat amploare de la instaurarea lui Hitler la cârma Germaniei. Convorbirile purtate de diplomatul român în anii 1932-1935 cu guvernele de la Roma, Londra, Berlin au fost impregnate de aceeași fermă apărare a independenței naționale a României. Nu întâmplător Titulescu a devenit atunci ținta atacurilor presei reacționare, mai ales a celei din Italia și Germania. Sunt anii de activitate diplomatică asumându-și riscuri imense, mărturisind unui apropiat temerea pregătirii unui asasinat împotriva sa.
Prin poziția sa adoptată în cadrul forurilor internaționale Titulescu depășise limitele fixate de cercurile conducătoare din România care l-au înlăturat în 1936 din funcția sa. E semnificativ faptul că ruptura dintre Titulescu și putere s-a declanșat deschis atunci când el a intervenit pe lângă președintele consiliului de miniștri protestând că ministerul de interne încurajează partidele de dreapta și fasciste, ceea ce venea “în contradicție flagrantă cu politica externă”. Împotriva lui Titulescu și a politicii sale au acționat grupările fasciste interne, regele Carol al II-lea, toți adversarii săi de diferite nuanțe. Guvernele țărilor fasciste cereau în intervenții deschise și cu insistență nedisimulată destituirea și scoaterea lui din arena luptei politice. La 29 august 1936 Titulescu primea o telegramă din care află că nu mai face parte din guvern. În toate capitalele lumii cercurile diplomatice și-au exprimat regretul. “Ce om, ce îndemânare supremă în ducerea tratativelor” se pierdea! “Învingea întotdeauna, încât se putea crede uneori că îi plăcea ca situațiile să se încurce pentru a avea plăcerea de a le rezolva” spunea celebrul jurist Nicolas Politis. Chiar și fără sprijinul statului său, Titulescu și-a continuat activitatea cu aceeași consecvență și în anii următori, până la izbucnirea războiului, având o serie de întrevederi cu diferite personalități politice din Franța, Anglia, Cehoslovacia, ține conferințe la Paris, Londra, Oxford, Cambridge, Marsilia, Bratislava. Evenimentele internaționale au evoluat tot mai accentuat către război, ceea ce demonstrează că Titulescu avusese dreptate. Opinia jurnalistică franceză evidenția acest adevăr de necontestat, ziaristul francez Raymond Cartier consemnând în 1939: “evenimentele îl înalță, dându-ii consacrarea celor care au avut dreptate. Titulescu a fost cel mai strălucit, cel mai dinamic dintre cei care au voit o Europă întemeiată pe egalitatea statelor și pe respectul tratatelor”.
Desfășoară o susținută activitate publicistică, care-i atrage iarăși ura și violente atacuri din partea reacțiunii de peste hotare. Devine însă din ce în ce mai apreciat în rândurile maselor populare din țară. În toamna lui 1936 este ales președinte de onoare al Comitetului Român pentru Reuniunea Universală pentru Pace alături de alți oameni de seamă. În cele din urmă se retrage la Cannes unde moare pretimpuriu, în ziua de 17 martie 1941. Chiar dacă ultimele clipe ale vieții sunt umbrite de durerea războiului izbucnit, ideile pentru care a militat au triumfat, hitlerismul a fost în cele din urmă zdrobit, dreptul popoarelor la asistență, de sine stătătoare a căpătat o nouă și strălucită confirmare, afirmându-se ca principiu vital în relațiile internaționale contemporane. Principiile suveranității și independenței naționale, a neamestecul în treburile interne, al avantajului reciproc se dovedesc și astăzi singura bază temeinică pentru dezvoltarea colaborării între state, întărirea încrederii între popoare, respectarea dreptului inalienabil al fiecărui popor de a-și hotărî soarta.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: N. Malinschi – Economia, dreptul, diplomația în viziunea lui N. Titulescu(Editura academiei RSR, București, 1985); Mari figuri ale diplomației românești(Editura Politică, București, 1985); I. Grecescu – Nicolae Titulescu : gândire și acțiune(Editura Politică, București, 1980); C. I. Turcu, I. Voicu – Nicolae Titulescu în universul diplomației și păcii(Editura Politică, București, 1984); Mien Vanku – Nicolae Titulescu promotor al politicii de pace și colaborare în Balcani: 1920-1936(Editura Politică, București, 1986)
