Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Episcop Ignatie la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

„Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-a arătat. Paştile cele noi şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul”[1]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Cuvios cin monahal,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Hristos a înviat!

În această noapte sfântă şi binecuvântată totul este plin de lumină. Dumnezeu, prin slujitorii Bisericii, ne cheamă să ne împărtăşim din lumina Învierii lui Hristos.

Orice suflet însetat de bine şi frumos doreşte să fie învăluit de lumină şi să devină lumină. De fapt, întreaga viaţă a omului este o neîncetată alergare după lumină, care înseamnă credinţă, dragoste şi sens.

Noaptea Învierii lui Hristos ne descoperă un adevăr fundamental: când se arată lumina, omul nu o poate refuza. Aleargă înspre ea ca să o primească, cu nădejdea că viaţa lui poate fi transformată şi umplută de lumină. Dar nu aleargă oricum, ci în tăcere şi smerenie, în sfială şi în rânduială.

De această realitate suntem încredinţaţi chiar de ritualul primirii luminii din noaptea sărbătorii Paştilor. Înainte de invitaţia slujitorului Sfântului Altar de a primi lumina, toate luminile din biserică sunt stinse. Se aşterne o linişte şi o stare de aşezare interioară, care izvorăşte din aşteptarea momentului ieşirii preotului sau a episcopului cu lumânarea în faţa iconostasului, pentru a ne aprinde cu toţii lumânarea din lumina purtătoare de taină a luminii Învierii lui Hristos. Toate aceste clipe sunt trăite în taină, linişte şi multă reculegere, pentru că lumina nu poate fi absorbită spiritual de inima unde se găseşte gălăgie permanentă, tulburare pătimaşă şi risipire lăuntrică.

Ştim din mărturia celor care au fost învredniciţi de Dumnezeu să primească starea de lumină că ea se trăieşte în taină şi multă interiorizare. E nevoie doar de câteva crâmpeie de linişte ale sufletului nostru pentru ca lumina să-şi facă drum înspre adâncurile existenţei noastre.  

Oricât de mult întuneric ar fi în jurul nostru, ivirea firicelului de lumină coincide cu risipirea a tot ceea ce ne poate arunca în deznădejde şi tristeţe.

Odată pătrunsă lumina în inima noastră, suntem martorii unei prefaceri lăuntrice, de care ne vom uimi şi noi. Această lumină ne va povăţui să înţelegem că doar ceea ce se trăieşte ca taină şi tăcere, ca discreţie şi profunzime, are cu adevărat valoare pentru împlinirea noastră duhovnicească completă şi este de mare preţ în faţa lui Dumnezeu. Restul, este vorbă-n vânt şi luptă zadarnică de a albi tăciunele vieţii noastre.

Iubiţi credincioşi, 

Evenimentul în sine al Învierii a avut loc în taină şi în abundenţă de lumină. În afară de Hristos, Cel care este Viaţa fiinţială, nimeni nu a fost martorul propriu-zis al momentului exact al sfărâmării boldului morţii şi al risipirii întunericului de către lumina incandescentă a Învierii lui Hristos.

De aceea, Învierea lui Hristos este definitivă şi irevocabilă, pentru că El este singurul care-şi învinge propria moarte, care cuprinde şi moartea noastră, pătrunsă în datul existenţial al firii noastre, ca urmare a păcatului.

Iisus este unicul din istoria întregii umanităţi care Se învie pe Sine Însuşi şi nu este înviat de către altcineva. Toate celelalte învieri, oricât de uimitoare au fost, sunt biruinţe din exterior, dar nu mai puţin adevărate, aşa cum a fost în cazul fiului văduvei din Nain, în cazul dreptului Lazăr, prietenul Domnului Hristos sau în cazul fiicei lui Iair, dovadă că toţi s-au reîntors în moartea de care au fost izbăviţi doar pentru un răstimp.

Învierea lui Hristos este pentru veşnicie, pentru că Cel care a biruit moartea este Însuşi Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Este Însăşi Veşnicia. Prin Înviere, El nu s-a mai întors niciodată la viaţa de dinainte de răstignire şi de moarte, ci ne-a făcut părtaşi unei vieţi noi, în care spiritul a covârşit materia, transfigurându-o, în care moartea a fost anihilată de viaţă şi în care firea umană, fragmentată de păcat, a primit darul unităţii indisolubile a firii umane îndumnezeite din Persoana lui Hristos.

„Moartea Lui – a lui Hristos –  a fost o surprinzătoare sfâşiere, în care au fost cuprinse tot răul din lume şi toate morţile noastre, astfel încât toată angoasa, toată ura, toată dezbinarea, moartea întreagă şi toate morţile noastre sunt nimicite sau, mai degrabă, preschimbate, cu aceeaşi forţă, în încredere, în iubire, unitate şi viaţă prin Cel sau, mai degrabă, în Cel Care a fost ascultător Tatălui până la moarte şi Care, fiind de-o-fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul în desăvârşirea treimică, S-a făcut de-o-fiinţă cu noi, până la iad, pentru ca însuşi iadul nostru, însăşi moartea noastră, să se umple de lumină; pentru ca, fie şi numai un pic, libertatea noastră să se lase înduplecată întâlnind iubirea”[2].

Astfel, Învierea lui Hristos „este izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie”[3].

Dragii mei,

Hristos Cel înviat nu S-a arătat tuturor celor care L-au întâlnit sau L-au cunoscut în diferite împrejurări, atunci când El propovăduia realităţile noi şi unice ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ci doar anumitor persoane.

S-a arătat tot în taină celor care Îl iubeau atât de mult. Nu a căutat să transforme cea mai mare biruinţă sau bucurie din istoria umanităţii într-un spectacol gratuit pentru toţi cei care s-au îndoit de autenticitatea dumnezeirii şi învăţăturii Lui sau pentru toţi cei care L-au calomniat, prin ingratitudine şi minciuni sfruntate. Nu S-a dus în faţa celor care L-au batjocorit pe Cruce, prin ironia muşcătoare că dacă altora le-a făcut minuni, să facă şi acum o minune, pentru a scăpa de chinurile fizice şi tortura dispreţului celor de pe dealul Golgota. Nici nu a mărşăluit pe drumurile Ierusalimului, pentru a face o baie de mulţime, demonstrând ostentativ că a izbutit să facă ceva ce niciun pământean nu a mai reuşit vreodată. Nici măcar ucenicilor Săi sau femeilor mironosiţe nu li S-a arătat ostentativ, pentru a le demonstra ceva sau pentru a flutura stindardul unei biruinţe nemaiîntâlnite până la El. Sintetizând, aş spune că nu a căutat să impună spectaculos celorlalţi Învierea Sa.

Nimic din toate acestea. Pentru că evenimentul Învierii Domnului are drept conţinut dragostea răstignită a lui Hristos pentru întreaga omenire. Este dragostea care Se jertfeşte pentru alţii. Este dragostea care „a pironit păcatul lumii, a gustat moartea şi a pogorât întru cele mai de jos ale iadului”[4], ca să ne dea „putinţa  de a vedea de pe acum slava Învierii Lui tainice”[5]. Iar dragostea nu poate fi decât discretă şi delicată. Nu se impune, ci creează spaţii de libertate. Nu caută să facă paradă, ci rămâne tainică.

De ce S-a arătat Hristos doar unora, nu tuturor? Şi acestora, în taina personală a fiecăruia, nu în foşnetul unei adulări publice. Hristos nu S-a arătat înviat şi altor oameni, pentru că „arătarea, cunoaşterea şi recunoaşterea Lui este recunoaşterea iubirii. Numai iubirea cunoaşte şi recunoaşte iubirea. El n-avea de ce să se arate răutăţii, pentru că răutatea, chiar când vede, răstălmăceşte iubirea. Degeaba L-ar fi văzut duşmanii înviat; ura lor nu s-ar fi identificat cu iubirea Lui. Numai iubirea alor Lui, care L-au cunoscut cu adevărat şi L-au crezut, putea să-L recunoască, să-L creadă şi să-L înţeleagă deplin”[6].

„Dar atunci de ce Învierea rămâne tainică? Din respect pentru libertatea noastră. Cel înviat nu Se impune. El nu Se arată după puterile acestei lumi, ci se revelează doar celor care Îl primesc în foc şi dragoste. Nu Învierea provoacă credinţa, ci credinţa permite Învierii să se manifeste”[7].

Dreptslăvitori creştini,

Din nefericire, omul zilelor noastre are tendinţa de a transforma totul în spectacol, în circ şi gălăgie, încât cel care urlă mai tare are deja impresia şi pretenţia că tot ceea ce rosteşte devine un adevăr de neocolit pentru absolut toţi ceilalţi. Astfel, cel care se plasează vehement întotdeauna în opoziţie faţă de opinia bunului simţ crede că are şi dreptate. Paradoxal, cel care se arată mai vulgar, crede că este şi simpatic.

Să nu aveţi încredere în oamenii care urlă, chiar dacă îi socotiţi animaţi de intenţii bune sau benefice pentru societate. Cei care urlă frenetic şi pătimaş, de fapt suferă de micime sufletească şi de trufie egocentrică. Sunt vicleni şi vor, cu orice preţ, ca toate reflectoarele naţiunii să se abată peste umila şi palida lor viaţă, care, din păcate, nu are nici măcar pentru ei o umilă semnificaţie. Vor să smulgă, de multe ori prin minciună, ipocrizie şi manipulare, popularitate ieftină, care cred ei că le conferă legitimitate.

Feriţi-vă de cei care se hrănesc cu stridenţe. De cei care simt nevoia să prefacă toate compartimentele vieţii omului într-un spectacol urât şi poluat de superficialitate. Pentru aceştia, viaţa devine un imens spectacol, în care toate rufele se spală în văzul şi auzul tuturor. Cu lejeritate uimitoare sunt deversate în spaţiul sau mediul public toate vulgarităţile, care dintr-odată par absolut necesare pentru a atinge cota maximă de rating sau de vizualizări. Pentru aceştia, însăşi credinţa devine tema unui spectacol de prost gust, în care îşi asumă autoritarist rolul de proprietari privilegiaţi ai adevărului și în care sărbătorile sunt transformate în ocazii de benchetuială şi celebrări triumfaliste şi festiviste, lipsite de smerenia şi liniştea dătătoare de frumuseţe şi deschidere faţă de tainele şi semnificaţiile profunde pe care le implică orice zi de praznic sfânt.

Învierea Domnului Hristos ne învaţă că doar ceea ce este trăit în taină şi rugăciune, în smerenie şi delicateţe, în iubire şi frumos, poate schimba faţa lumii şi inima omului. Că Paştile sunt adevărată sărbătoare doar pentru cel care are ochi să vadă cele nevăzute, doar pentru cel care are inimă să simtă pulsul harului dumnezeiesc şi doar pentru cel care are suflet să se hrănească cu lumina lui Hristos.

Rogu-vă, lăsaţi-vă purtaţi de taina praznicului Învierii Domnului, ca la rându-vă să fiţi purtaţi de lumina, frumuseţea şi bucuria negrăită a unei vieţi trăite în linişte şi în iubirea lui Hristos.

Fie-vă sărbătorile pline de lumină, de bucuria celor dragi ai dumneavoastră şi pline de dor după Hristos, sensul şi adevărata împlinire a fiecărui om.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor   

[1] Laudele Paştilor (stihira întâia), în Slujba Învierii, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 54.

[2] Olivier Clément, Întrebări asupra omului, traducere şi note de Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale şi de Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodoxe Român al Italiei, Paris-Alba Iulia, Editura Apostolia, Editura Reîntregirea, 2019, pp. 176-177.

[3] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (II)4, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 175.

[4] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 172.

[5] Ibidem.

[6] George Remete, Iisus Hristos, iubirea trădată. Singurul Dumnezeu (II), Bucureşti, Editura Paideia, 2020, p. 476.

[7] Olivier Clément, Hristos a înviat. Cuvinte despre sărbătorile creştine, traducere de Nicolae Turcan, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2017, p. 46.