Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică, hrănită și transformată de-a lungul secolelor de numeroase rituri și influențe culturale succesive. Deși rădăcinile sale coboară cu peste trei milenii și jumătate în urmă, sărbătoarea a ajuns să fie preluată, în forma sa modernă, de numeroase popoare din lumea occidentală, precum și de Statele Unite ale Americii, unde se răspândește începând cu secolul al XIX-lea. Se serbează, de regulă, în noaptea de 31 octombrie, deși în țările scandinave data poate cădea și în prima sâmbătă din noiembrie, semn al adaptării locale a unui calendar ritual comun. Această variabilitate calendaristică nu este întâmplătoare: ea arată că sărbătoarea nu s-a impus niciodată printr-un decret unic, ci printr-o sedimentare treptată de obiceiuri regionale, fiecare comunitate păstrând ceva din substratul originar și adăugând, în același timp, propriile sale accente.
Straturile istorice ale sărbătorii sunt multiple și se suprapun, uneori contradictoriu. În Imperiul Roman, ziua corespundea Zilei Pomonei, zeița fructelor și a semințelor, sau festivalului morților numit Parentalia — o dublă filiație, agrară și funerară, care va reapărea, sub alte forme, în toate etapele ulterioare ale sărbătorii. La celți, însă, exista sărbătoarea Samhain, considerată „Anul Nou celtic” și punctul de trecere de la „jumătatea luminoasă” la „jumătatea întunecată” a anului. Era momentul în care se făceau provizii pentru iarnă și se sacrificau animalele pentru a le conserva carnea, un gest la fel de practic pe cât era de simbolic, întrucât marca sfârșitul unui ciclu agrar și începutul unuia dedicat interiorității și supraviețuirii. Focurile aprinse în interiorul cercului în care se ținea sfatul bătrânilor aveau o funcție de purificare, iar toate celelalte focuri din sat erau reaprinse ritual de la acest foc central, într-o logică ce transforma comunitatea într-un singur trup, unit prin aceeași flacără originară. Oasele animalelor sacrificate erau aruncate în flăcări, purificate și înălțate spre zei odată cu fumul, ca ofrandă de îmbunare, iar căpățânile de vite și cai erau păstrate și înfipte în stâlpii porților, cu rol apotropaic — o formă timpurie de a marca hotarul dintre spațiul locuit, protejat, și lumea de dincolo, nesigură și amenințătoare. Uneori se aprindeau două focuri alăturate, printre care treceau oamenii și animalele, într-un ritual de reînnoire și purificare colectivă, gest care poate fi citit și ca o formă rudimentară de „trecere prin foc” menită să confirme apartenența la comunitate pentru anul ce urma.
Cu peste un mileniu și jumătate în urmă, în jurul anului 1500 î.Hr., druizii — sectă de preoți formată atât din bărbați, cât și din femei — dețineau autoritatea spirituală în lumea occidentală, exercitând o influență care depășea cu mult sfera strict religioasă, extinzându-se asupra dreptului cutumiar, a educației și a deciziilor politice ale triburilor celtice. Practicile lor magice erau însoțite, potrivit surselor, de o cruzime extremă: victimele umane erau biciuite, torturate și ucise ritual, uneori li se scoteau inimile în viață, iar organele genitale erau tăiate și conservate. Pielea celor sacrificați era, la rândul ei, folosită drept pergament pentru incantații, un detaliu macabru care leagă practica magică de cea a scrierii, ca și cum trupul jertfit ar fi devenit el însuși suport al cuvântului sacru. Druizii considerau că, în noaptea Anului Nou, toate legile timpului și granițele spațiului erau anulate, iar spiritele morților se puteau întoarce printre cei vii. Pentru a nu fi posedați, celții își stingeau focurile din case, se costumau în chip înspăimântător și cutreierau satul pentru a alunga spiritele. Aceste obiceiuri au supraviețuit chiar și după creștinarea Europei, persistând în credința populară sub forma sabatului vrăjitoarelor, cu petreceri, blesteme, orgii și sacrificii rituale de animale, mai ales câini și pisici, practici despre care se relatează că erau încă întâlnite în comunitățile rurale, unde țăranii și fermierii își găseau, uneori, dimineața de după Halloween, animalele domestice schilodite în urma unor asemenea ritualuri. Se credea, de asemenea, că fluidele animalelor măcelărite puteau fi folosite pentru a ghici viitorul, iar noaptea Samhain-ului era considerată momentul în care profețiile erau cel mai ușor de descifrat, tocmai pentru că vălul dintre lumea celor vii și cea a morților era, în acea noapte, la cel mai subțire nivel al său.
Transformarea decisivă a sărbătorii s-a produs odată cu extinderea creștinismului. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a fixat ziua de 1 noiembrie ca „All Hallows’ Even”, adică Sărbătoarea Tuturor Sfinților, preluată ulterior și de creștinii protestanți. Astfel, o sărbătoare de sorginte păgână a fost suprapusă unui calendar liturgic creștin, fără ca vechile ei sensuri să dispară complet — ele s-au retras, mai degrabă, în noaptea premergătoare sărbătorii oficiale, unde au continuat să locuiască sub o formă mai puțin vizibilă instituțional, dar la fel de vie în memoria colectivă. Este un exemplu limpede al modului în care creștinismul timpuriu proceda adesea nu prin eliminarea bruscă a cultelor păgâne, ci prin suprapunerea unui sens nou peste un calendar deja consacrat, o strategie care a permis continuitatea unor practici populare sub o etichetă teologică diferită.
În Statele Unite, ritualul colindatului copiilor costumați în vrăjitori, mumii sau alte personaje terifiante, care întreabă „Trick or Treat?” — „Păcăleală sau dulciuri?” —, a devenit expresia populară cea mai vizibilă a sărbătorii, o formă jucăușă de amenințare simbolică menită să obțină daruri dulci. Această practică, deși pare pur ludică, păstrează, la o privire mai atentă, ecoul îndepărtat al vechilor obiceiuri celtice de îmbunare a spiritelor prin oferirea de fructe și nuci — cei vii încercând, cândva, să se apere de spiritele rătăcite oferindu-le daruri, sub amenințarea implicită că absența acestor daruri ar fi putut atrage o nenorocire asupra celor care refuzau ospitalitatea rituală.
Un fir narativ aparte al sărbătorii îl constituie legenda irlandeză a lui Jack O’Lantern. În Irlanda medievală se sculptau, în napi, fețe hidoase, luminate din interior cu lumânări de seu de animal, pentru a ține la distanță spiritele rele. Numele acestor obiecte provine din povestea lui Jack Blacksmith, un fierar zgârcit și leneș care l-ar fi păcălit de două ori pe diavol — o dată transformându-l într-o monedă pentru a nu plăti băutura la cârciuma satului, păstrând apoi acea monedă alături de o cruce de argint, care îl împiedica pe diavol să-și recapete forma inițială decât în urma unei promisiuni de a nu-l deranja timp de un an; a doua oară, făcându-l să urce într-un măr, deasupra căruia a sculptat o cruce în trunchi, obținând astfel o nouă amânare, de zece ani, a orișicărei revendicări asupra sufletului său. La moartea sa, Jack nu a fost primit nici în Rai, considerat prea plin de viclenie și de o viață prea delăsătoare, nici în Iad, pentru că diavolul îi promisese că nu-i va lua sufletul. Rătăcind veșnic între cele două lumi, înfricoșat că nu are nicio lumină care să-i călăuzească drumul prin întuneric, Jack a primit de la diavol, dintr-un gest de milă amestecată cu silă, un tăciune din focul infernal, pe care l-a așezat într-un nap scobit — unul dintre legumele sale preferate, pe care obișnuia să le fure din culturile vecinilor —, obținând astfel un felinar. De aici i s-a tras porecla Jack O’Lantern, prescurtare de la „Jack of the Lantern”, nume dat de localnicii care îl vedeau cutreierând, noapte de noapte, cu capul său făcut din nap. Emigranții irlandezi și scoțieni au dus tradiția în America de Nord, unde napul a fost înlocuit cu dovleacul indigen, mai mare și mai ușor de scobit. Modelarea dovlecilor este atestată documentar din 1837, fiind legată inițial de sezonul recoltei și devenind un simbol specific Halloween-ului abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea — un proces treptat de resemnificare, în care un obicei agricol obișnuit a fost absorbit, cu timpul, de imaginarul specific unei singure sărbători.
Astăzi, napii, dovlecii, cocenii de porumb, sperietorile de ciori și vrăjitoarele sunt elemente decorative omniprezente ale toamnei, iar culorile asociate sărbătorii rămân, invariabil, negrul și portocaliul, alături de teme precum moartea, răul și ocultul, precum și monștrii legendari. Halloween-ul este sărbătorit astăzi mai ales în Irlanda, Statele Unite, Canada, Puerto Rico, Scoția și Regatul Unit, iar ocazional în Australia și Noua Zeelandă, țări pentru care sărbătoarea s-a alăturat calendarului festiv abia spre finele secolului trecut, alături de Japonia. În America de Nord, popularitatea sa rămâne cea mai ridicată dintre toate spațiile în care s-a răspândit: anual, 65% dintre americani își decorează casele și birourile, procent depășit doar de cel al decorațiunilor de Crăciun. Este, de asemenea, sărbătoarea cu cele mai mari vânzări de dulciuri și ocupă locul al doilea, la nivel mondial, ca volum al vânzărilor, imediat după Crăciun — o dovadă a felului în care o sărbătoare de sorginte rituală și funerară a devenit, în cele din urmă, unul dintre cele mai mari fenomene comerciale ale calendarului occidental.
Poziția confesională față de Halloween rămâne, însă, disputată, iar această dispută spune, poate, mai multe despre diferențele teologice dintre marile confesiuni creștine decât despre sărbătoarea în sine. Arhiepiscopia Romano-Catolică din Boston a organizat, în ultimii ani, o Sărbătoare a Sfinților dedicată acestei perioade, iar multe biserici protestante contemporane o privesc drept un prilej de distracție pentru copii, organizând ele însele serbări cu costume și jocuri, la care participă deopotrivă copii și părinți. Se distribuiau, de altfel, prin școlile americane, „micuțele cutii portocalii” prin care copiii strângeau donații alături de dulciurile tradiționale primite la colindat, o formă de a lega actul ludic al costumării de o dimensiune caritabilă. Majoritatea creștinilor catolici și protestanți nu atribuie sărbătorii o origine sau o practică satanică, văzând în ea mai degrabă un prilej laic de a marca „ciudățeniile imaginare” și o ocazie de a discuta cu copiii despre moarte și despre obiceiurile strămoșilor celți, considerate parte a patrimoniului lor cultural. Biserica Ortodoxă, în schimb, consideră Halloween-ul complet incompatibil cu credința creștină, tocmai din pricina originii sale păgâne de Festival al Morților, opinând că, în timpul vieții, creștinul trebuie să dobândească asemănare cu Hristos, și nu să se costumeze în vampiri, demoni sau fantome.
România, țară în proporție de 87% de rit ortodox, oferă un exemplu grăitor al acestei tensiuni. Copiii, dar și adulții, adoptă cu entuziasm o sărbătoare de proveniență catolică și protestantă, costumându-se și decorându-și casele, adesea fără să cunoască sensurile originare ale gesturilor lor, motivația fiind, în chip revelator, aceea că „e mult mai cool”. În paralel, tradiția populară românească păstrează un obicei asemănător prin funcție: Noaptea Sfântului Andrei, prăznuit pe 30 noiembrie, asociată cu apariția strigoilor, cu farmecele de dragoste, cu ghicirea ursitului și cu prevestirile privind rodnicia anului următor. Contrastul dintre entuziasmul pentru sărbătoarea importată și necunoașterea propriei tradiții autohtone rămâne, poate, cea mai instructivă concluzie a acestei istorii — una care ar trebui, în opinia multor observatori, să înceapă a fi corectată chiar din școală, acolo unde s-ar putea cultiva, alături de curiozitatea firească pentru obiceiurile altor culturi, și cunoașterea temeinică a propriului patrimoniu.
Dan HORGAN
Bibliografie
- Rogers, Nicholas, Halloween: From Pagan Ritual to Party Night, Oxford University Press, New York, 2002.
- Hutton, Ronald, Stations of the Sun: A History of the Ritual Year in Britain, Oxford University Press, Oxford, 1996.
- Santino, Jack (ed.), Halloween and Other Festivals of Death and Life, University of Tennessee Press, Knoxville, 1994.
- Skal, David J., Death Makes a Holiday: A Cultural History of Halloween, Bloomsbury, New York, 2002.
- Bannatyne, Lesley Pratt, Halloween: An American Holiday, An American History, Facts on File, New York, 1990.
- Markale, Jean, Druizii. Preoții naturii celtice, trad. rom., Editura Symbol / Herald, București.
- Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, București, 1992.
- Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002.
- Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1898–1901 (ediții ulterioare: Editura Grai și Suflet, București).
