Sărbătoarea de 26 octombrie, închinată Sfântului Mare Mucenic Dumitru, ocupă în calendarul popular românesc un loc aparte, situat la intersecția dintre cultul hagiografic oficial al Bisericii și un strat mitologic mult mai vechi, de sorginte pastorală și agrară. Cunoscută în tradiția populară sub numele de Sânmedru sau Sâmedru, sărbătoarea a căpătat, de-a lungul secolelor, o dublă identitate: pe de o parte, aceea a unui mare mucenic creștin, martirizat pentru credința sa; pe de alta, aceea a unei zeități populare a naturii, patron al păstorilor și stăpân al pragului dintre vară și iarnă. Această suprapunere de sensuri nu este întâmplătoare, ci reflectă un mecanism cultural larg răspândit în spațiul european: fixarea unor sărbători creștine peste date și cicluri deja încărcate de semnificație în calendarul agro-pastoral precreștin, astfel încât vechile ritmuri ale muncii și ale naturii să nu fie abolite, ci reîncadrate într-un nou sistem de sens.
Din punct de vedere hagiografic, Sfântul Dumitru a fost un nobil ofițer, proconsul al Ahaiei, care, pentru mărturisirea credinței sale în Iisus Hristos, a fost martirizat în jurul anului 306, la Tesalonic, cu lancea, în timpul prigoanei anticreștine desfășurate sub împăratul Maximilian. Tradiția hagiografică adaugă acestui episod un detaliu de natură miraculoasă: în loc de sânge, din trupul său ar fi ieșit mir, element care explică epitetul de „Izvorâtorul de mir”, atașat numelui său în toată tradiția ortodoxă și regăsit, de altfel, și în cultul altor mari mucenici ai creștinismului răsăritean, la care manifestările postume ale sfințeniei trupului sunt interpretate ca semne vizibile ale prezenței harului divin. Cruciații din Evul Mediu l-au adoptat, alături de Sfântul Gheorghe, drept patron al lor, semn al prestigiului deosebit de care s-a bucurat cultul său în întreaga creștinătate medievală, atât în Răsărit, cât și în Apus — o dovadă a felului în care figura sfântului-militar, protector al oștilor și al cetăților asediate, a răspuns unei nevoi spirituale extrem de concrete într-o epocă marcată de războaie și de campanii religioase.
Este venerat, deopotrivă, în Biserica Ortodoxă și în cea Catolică, fiind sărbătorit, de regulă, la aceeași dată de 26 octombrie — cu excepția creștinilor ortodocși care urmează calendarul iulian, care îl prăznuiesc pe 8 noiembrie, diferență ce ține de decalajul acumulat între cele două calendare de-a lungul secolelor. Trebuie evitată, totodată, o confuzie frecventă în conștiința populară: cea dintre Sfântul Dumitru Izvorâtorul de mir și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului, sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română pe 27 octombrie, o zi mai târziu — doi sfinți distincți, ale căror culte, prin apropierea calendaristică a datelor, se suprapun uneori în memoria colectivă a credincioșilor, mai ales în capitală, unde moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou sunt păstrate la Catedrala Patriarhală și se bucură de o venerație deosebit de intensă.
Dincolo de acest nucleu hagiografic riguros, sărbătoarea de Sâmedru a acumulat, în satul românesc, un strat mitologic paralel, de o bogăție remarcabilă, care developed developed s-a transmis pe cale orală, prin obiceiuri, superstiții și legende, independent — și uneori chiar în tensiune — cu discursul oficial al Bisericii. Împreună cu hramul Sfintei Parascheva, sărbătorit cu câteva zile mai devreme, zilele Sfântului Dumitru reprezintă ultima și cea mai importantă sărbătoare de toamnă, marcând, potrivit obiceiurilor pastorale, începutul iernii. În logica populară a timpului, anul este împărțit simetric în două mari anotimpuri — vară și iarnă —, iar Sâmedru se află, în această structură binară, în opoziție directă cu Sângiorz, adică Sfântul Gheorghe: dacă acesta din urmă „încuie iarna” și înverzește întreaga natură, Sâmedru desfrunzește codrul și usucă plantele de pe câmp, marcând, simbolic, trecerea de la belșugul verii la ofilirea toamnei târzii. Este o viziune a timpului profund ciclică, în care fiecare sfânt-patron capătă, prin asociere, atributele fenomenului natural pe care sărbătoarea sa îl inaugurează, o logică ce apropie mitologia populară românească de marile sisteme mitologice agrare ale antichității europene, unde zeități ale vegetației mureau și renăsteau odată cu ritmul anotimpurilor.
O credință populară delicată, păstrată în preajma acestei date, cere ca floarea rămasă neculeasă în grădină, dacă este încă frumoasă și neveștejită, să nu fie ruptă — frumusețea ei fiind menită, se spune, spre alinarea sufletelor celor morți. Este un gest de o sensibilitate aparte, care leagă frumusețea efemeră a naturii de destinul sufletelor plecate, sugerând o continuitate discretă între lumea celor vii și cea a morților, sensibilă mai ales în acest interval de trecere dintre anotimpuri. Se crede, de asemenea, că tocmai în această zi căldura intră în pământ, iar gerul începe să-și arate colții, o formulare care developed developed exprimă simțul popular al unei treceri fizice, aproape palpabile, a anotimpurilor — o percepție a naturii ca organism viu, ale cărui procese interioare pot fi „citite” și anticipate de omul care trăiește în ritmul ei.
Figura lui Sâmedru însuși este conturată în mitologia populară ca aceea a unui bătrân obișnuit, „plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa”, un pastor sau crescător de vite, socotit deopotrivă patron al caselor și paznic care îi apără pe oameni de fiarele sălbatice. Este semnificativ faptul că sfântul-militar al hagiografiei oficiale, martirizat cu lancea în plină tinerețe, devine, în imaginarul popular, un bătrân blând, o transformare ce arată cât de liber și de creativ operează memoria colectivă atunci când adoptă o figură sacră pentru propriile ei nevoi simbolice. În plină toamnă, într-o perioadă simbolică de îmbătrânire a timpului, se consideră că această zeitate populară a naturii moare și învie simbolic printr-un ceremonial nocturn, asemănător unui revelion, numit „focul lui Sâmedru”, la care participă întreaga comunitate sătească. Este, prin excelență, o sărbătoare cu caracter funerar, însoțită de hramuri răsunătoare, de ofrande cu colaci și de o veghe rituală colectivă, structurată în jurul focurilor vii — obiceiuri asemănătoare, de altfel, celor practicate în preajma echinocțiului de primăvară, unde focurile și roțile de foc îndeplineau, la rândul lor, o funcție de purificare, semn al unei structuri rituale simetrice, care leagă cele două mari praguri ale anului agrar printr-un limbaj comun al focului purificator.
Structura acestei sărbători reflectă, prin urmare, o dublă temporalitate: cea liturgică, fixă și instituțională, a calendarului creștin, și cea ciclică, funerară și regeneratoare, a calendarului agro-pastoral popular. Cele două planuri nu se exclud, ci coexistă, așa cum coexistă, în atâtea alte sărbători ale calendarului românesc, stratul creștin oficial și substratul precreștin, transmis pe cale orală, de la o generație la alta, prin obiceiuri, superstiții și practici rituale a căror funcție originară — protecția comunității, asigurarea rodniciei, cinstirea morților — a rămas, în esență, neschimbată de-a lungul secolelor. Este, în fond, o ilustrare exemplară a felului în care religiozitatea populară românească nu opune sacrul oficial celui arhaic, ci le țese pe amândouă într-o singură țesătură simbolică, în care sfântul din calendar și zeitatea din memoria satului sfârșesc prin a purta același nume și a fi celebrați în aceeași zi.
Un sincer ,,LA MULŢI ANI!” tuturor celor ce-şi serbează ziua onomastică cu numele de Dumitru şi derivatelor sale.
Dan Horgan
Bibliografie:
- Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002.
- Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997.
- Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1898–1901 (ediții ulterioare: Editura Grai și Suflet, București).
- Pamfile, Tudor, Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului, Academia Română, București, 1914.
- Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
- Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995.
- Bănățeanu, Tancred; Golopenția-Eretescu, Sanda, Cultura populară românească, Editura Meridiane, București, 1975.
- Bibliotheca Sanctorum / Viețile Sfinților, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, ediții succesive.
- Cristea, Ion; Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1976.
