Nu se poate să nu știm câte ceva despre Antim Ivireanul, cărțile, studiile, articolele referitoare la trecerea sa prin viață înfățişându-l cuprinzător în toate manifestările sale religioase și culturale. Teolog, scriitor, tipograf, gravor, episcop și mitropolit de Bucureşti, român de origine georgian! Personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi, Antim Ivireanul este cel ce a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul secolului al XVII-lea. Antim autorul unor celebre Didahii, amplă colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an. Dar mai presus de toate, Antim este cărturarul ce supravegheat cu pasiune şi pricepere, tipărirea a 63 de cărţi(38 din acestea lucrate el însuşi) în limbile română, greacă, arabă şi georgian. Mitropolitul Antim are marele merit de a fi înfiinţat şcoli pentru copiii celor săraci asigurând învăţământul fără plată.
Venea în Țara Românească pe la 1690 adus de Constantin Brâncoveanu și primea curând în grijă tipografia domnească. Nu era un om oarecare, provenea dintr-o familie aristocrată din Gruzia(Iviria) de odinioară, primise la botez numele de Andrei, dar prin nefaste împrejurări ajungea rob la turci. Nu se pierde în mulțimea de sclavi, nu devine ienicer căci are marea șansă de a fi răscumpărat de Patriarhia ecumenică de acolo, unde sub îndrumarea fețelor bisericești cu sârg va învăța sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia. A beneficiat de aleasă educație dovadă buna cunoaștere a scrierii și vorbirii în limbile greacă, arabă și turcă. Lăsa-va uitării numele dat de părinții săi și înbrăca-va haina monahală spunâdu-și Antim.
Andrei/Antim se așeza în Țara Românească într-o epocă de înflorire culturală, artistică, economică, venea în ținuturile noastre în timpul domniei lui Brâncoveanu, recunoscută, apreciată de istorici ca perioadă stând sub semnul efervescenței spirituale, concretizată mai ales printr-o masivă activitate de tipărire a cărților. Cărți de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului. Antim este ieromonahul și egumenul ce va contribui cu toată priceperea sa la dezvoltarea artei, literaturii și tiparului românesc, dovedindu-se nu doar meșter tipograf ci și iscusit gravor, priceput miniaturist, caligraf, pictor.
Descins la curțile domnești din București va sta un an sub oblăduirea lui Mitrofan(fostul episcop de Huși), timp suficient a mai “fura” din tainele meșteșugului tipografic. Însă vrednica agoniseală e învățarea graiului poporului nostru, “avere” ce-l va înrădăcina definitiv în sânul noii sale patrii. Cum în 1691 Mitrofan e numit episcop de Buzău, Antim va prelua conducerea tipografiei domnești, silindu-se a o organiza după priceperea sa. Rezultatele sunt remarcabile. Chiar din toamna aceluiași an tiparnița domnească scotea de sub teascurile ei “Învățăturile lui Vasile Macedoneanul cåtre fiul său Leon”( o traducere din greacă veche în neogreacă), urmată la scurt timp de „Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul” tot în grecește. Abia din 1693 se încumetă să tipărească slove românești, dar va fi fost destul de greu chiar și pentru grămăticii curții domnești căci în textul “Liturghierului greco-român” se vor strecura câteva greșeli de limbă, pentru care Antim își va cere iertare în epilogul lucrării. În 1694 tipărește “Psaltirea” având grijă să dăruiască un exemplar domnitorului Brâncoveanu.
În anul 1694 Antim este mutat la Mănăstirea Snagov. Cu slobozenie de la domnitor lua cu sine tipografia de la București, propunându-și să lucreze la fel de intens. Activitatea sa se va desfășura pe mai multe planuri căci va fi preocupat și de restaurarea mănăstirii al cărei egumen devine, silindu-se a înființa între zidurile ei o școală de ucenici și meșteri tipografi. E de înțeles că pune bazele unei noi tipografii, diferită de cea bucureșteană, o dotează cu utilaje noi, toarnă litere grecești, slavone, românești, arabe. Toate aceste îmbunătățiri au ca rezultat tipărirea a 15 cărți în decursul a 7 ani. Ponderea e deținută de cartea în limba greacă(7 titluri), putem afirma că se bucură de bună reprezentativitate cartea în limba română(5 titluri), celelalte trei cărți fiind tipărite în slavonă, slavo-română, greco-arabă. Ne facem datoria a enumera toate cele cinci cărți cărţi tipărite în limba română: „Evanghelia”(1697), „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu”(1698), „Carte sau lumină”(1699), „Învățături creștinești”(1700) şi „Floarea darurilor”(1701). Cărțile bilingve erau tipărite în condiții grafice deosebite, repectându-se riguroasă așezare în pagină a textului în cele două limbi, fiecare cuvânt găsindu-și corespondentul traducerii în ordine similară pe rând, coloană. Ne imaginăm sisifică muncă pentru “Liturghierul greco-arab”(1701), nu doar diferențele generate de alfabet ci și de cursivitatea frazelor de la stânga la dreapta în grecește, de la dreapta la stânga în arabă. Spre mândria tipografilor români, istoria cărții recunoaște faptul că “liturghierul arab” tipărit la Snagov e una din primele cărți cu caractere arabe din lume și prima carte din lume imprimată cu caractere arabe mobile!
În 1701 se întoarce la București unde munca lui e fără odihnă și chiar cu mult mai rodnică, în numai patru ani tipărind alte 15 cărți. Preocuparea pentru îndătinarea limbii române e demonstrată de tipărirea a două cărți esențiale pentru uzul preoților ortodocși români, Antim dând tiparului “Noul Testament” și “Acatist”. Publica în 1702 “Ceaslovul greco-arab” destinat ortodocșilor din Patriarhia Antiohiei, pe întâia lui pagină tipograful nostru avea să se semneze folosind expresia “ieromonahul Antim georgian prin naștere”, recunoscându-și astfel pentru eternitate originile gruzine. Dar act de semnificație ecumenică istorică o constituie respectarea înțelegerii dintre Brâncoveanu și Patriarhul Anastasie al IV-lea Dabbas, drept care Antim Ivireanul pregătește o tipografie cu slove arabe și utilaje pentru Biserica Antiohiei. Instalată la Alep(Siria) e cea dintâi tipografie care a luat ființă în sânul ortodoxiei răsăritene, e dar domnesc românesc!
Patru anii mai târziu un alt eveniment intervine în viața lui Antim, în 1705 este numit episcop de Râmnic, meșterul tipograf și cărturar este chemat la înalta treaptă a arhieriei, este hirotonisit în ziua de 17 martie de un sobor de arhierei în frunte cu Teodosie mitropolitul țării. Alegerea lui acolo avea drept scop întărirea Ortodoxiei, cum altfel decât prin tipărirea cărților religioase! La Râmnic a păstorit timp de trei ani din 1705 până în 1708 Antim și oamenii lui tipăresc 10 cărți. În tipografia cea nouă de la Mănăstirea Govora vor fi imprimate în românește „Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței”, “Antologhionul” și “Molitvelnicul”, în grecește “Tomul bucuriei”, „Liturghierul” și „Evhologhionul”, le răspândește pretutindeni și dincolo de hotarele Țării Românești, în Transilvania, până în Maramureș, osârdia lui căpătând relief național doar de carte și tiparniță, este direct implicat în restaurarea mănăstirii Cozia, reconstruiește mănăstirea Surupatele, Govora(unde îi apare și chipul zugrăvit) și bineînțeles nu-și neglijează atribuțiile de episcop, fiind preocupat de ridicarea clerului, cercetând eparhia, stând de vorbă cu preoții.
1708 anunță o altă etapă în viața lui Antim Ivireanul. În ianuarie 1708 se săvârșea din viață mitropolitul Teodosie, și, nu era nimeni altul mai potrivit a-i lua locul decât “chir Antim” ce va fi chemat de Măria Sa Brâncoveanu spre a primi din mâna acestuia “cârja” de mitropolit al Ungrovlahiei. Perioada și slujirea lui ca mitropolit e cea mai zbuciumată dar și o încununare a vieții și operei lui, va fi prezent deopotrivă la București și la Târgoviște căci în timpul păstoririi sale mitropolia avea două sedii. La Târgoviște va transfera utilajul tipografic de la Râmnic, în felul acesta reluându-se aici activitatea de imprimare după o pauză de 57 de ani. Lui Antim i se datorează tipărirea a 18 cărți, din care 11 în limba română, 5 în limba greacă, una în slavo-română şi una în slavo-româno-greacă. Numărul mare de publicații românești demonstrează cu prisos o tot mai deplină afirmare a limbii române în biserică. O dovedesc mai ales „Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților”(1710), “Psaltirea”(1710), “Octoihul românesc”( 1712) și “Liturghierul”) (1713) toate cu slove românești. Tot în 1713 apare a doua ediție a ”Molitvelnicului”, de altfel în tipografia de la Târgoviște vor fi tipărite “Ceaslovul slavo-român”(1714), “Ceaslovul românesc”(1715) , “Catavasierul” în două ediții(1714, 1715). Dar deosebit de important este faptul că din anul 1709, datează primul său manuscris rămas până în zilele noastre, „Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor”, lucrare ce cuprinde 22 file de text completate de 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene cu personaje din Vechiul Testament. Manuscrisul original se găsește la Kiev, Ucraina, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Antim Ivireanul a avut un rol remarcabil în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă şi deși graiul nostru nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. Mitropolitul Antim apare în literatura genului ca cel dintâi și cel mai mare predicator în Biserica Ortodoxă Română a secolului XVIII. Cu “Didahiile” lui se face trecerea evidentă de la Cazanie la predică, de la învățătura bisericii adresată principal către orice credincios de orice origine etnică, la propovăduite Cuvântului adresată în limba poporului, răspunzând sufletului etnic și nevoilor lui în strânsă legătură cu tradiția și specificul autohton. Celebrele “Didahii” în număr de 28, ținute de mitropolit la marile sărbători pe timpul domniilor lui Brâncoveanu, Cantacuzino, poate și Mavrocordat, s-au păstrat într-un manuscris, frumusețea cuvântărilor aşazându-l fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creştini. Avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci şi una profană, întrucât folosea nu doar citate din Biblie, ci şi din literatura patristică, respectiv din filosofii antici.
Ca și opera tipografică, opera literară poartă adânc trăsăturile umanismului românesc, tezaur de cugetare și acțiune de luminare spre folosul tuturor, cărturari sau necărturari, laici sau clerici, târgoveți sau țărani. “Didahiile” sale se adresau cu mustrare mai marilor zilei, dar adevăratul interlocutor a fost marea mulțime a oamenilor simpli, spre ei se îndreapta în primul rând preocuparea și dragostea lui Antim. Din pana lui Antim a izvorât această caldă apărare a celor mulți: “nu se cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, căci sunt vrednici acestui dar și cei mici și smeriți…. Însă cu toate aceste măriri despărțite nu se cuvine celor mai mici mai puțintică cinste și dragoste decât aceea ce se cuvine celor mari și bogați, nici iaste cu dreptate ca celor mari să li se închine lumea și pre cei mici să-i batjocorească, de aceea să se ia teamă și pe aceia să-i obidească, pe aceia să se rușinez, pe aceștia să-i înfrunteze”. Rostite în fața Curții și a boierimii timpului, dar și a oamenilor simpli, cu toții neobișnuiți ca un înalt dregător să le vorbească astfel, aceste cuvinte aveau în veacul lor, nu numai înțeles filosofic și etic ci negreșit o mare forță politică. Înfierând viciile unei boierimi trândave și rapace, ridicând glasul său strigător până la treptele domniei, Antim n-a abdicat niciodată de la ceea ce el socotea că este datoria sa de căpetenie, afirmarea adevărului și îndreptarea moravurilor.
Ultima opera la care dorim să ne oprim și care îl înscrie pe Antim între cititorii marilor așezăminte de spiritualitate este mănăstirea ce îi poartă numele. E o încununare a vieții lui, e un rod “din ostenelile cele multe”, remarcabil monument de arhitectură, pictură, sculptură. Ridicată între anii 1713-1715 avea să o înzestreze cu toate cele trebuitoare. În testamentul intitulat “Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor, capete 32”, avea să menționeze care îi erau dorințele de pe urmă cu privire la viitorul acestui a edificiu bisericesc. Să fie pururi Casă a Domnului, să facă milostenie la săraci în toate Duminicile, să aibă milă de cei ce vor fi în temniță, să hrănească copii ce ar învăța carte, să țină două tipografii pentru folosul obștii și agoniseala casei… Un document ce oglindește un suflet cu adevărat sfânt, plin de iubire și smerenie, un document lăsând idei clare de organizare a unei impresionante opere de asistență socială.
Fiind un apărător energic al Bisericii Ortodoxe şi al poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale evident antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, Antim Ivireanul a fost înlăturat din scaunul mitropolitan, închis, caterisit de Patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, Sfântul Antim a fost ucis de ostaşii turci, trupul fiindu-i aruncat într-un râu (Mariţa sau Tungea) dincolo de Adrianopol. Câţiva ani mai târziu, după moartea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedreapta caterisire, iar în timpurile noastre Antim Ivireanul a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română( 21 iunie 1992). Este prăznuit pe 27 septembrie. Împreună cu Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Antim este considerat ocrotitor spiritual al municipiului Râmnicu Vâlcea și al Arhiepiscopiei Râmnicului.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Ion Rotaru – Literatura Română Veche(Editura Didactică și Pedagogică București, 1981); Eugen Negrici – Logos și personalitate(Editura Du Style, București, 1997); Fany Djindjihașvili – Antim Ivireanul : cărturar umanist(Editura Junimea, Iași, 1982); Episcopia Râmnicului – Sfântul Antim Ivireanul : ocrotitor spiritual(Editura CONPHYS, Râmnicu Vâlcea,1999);
