“Nicolae Bagdasar aduce în scrisul nostru filosofic o disciplină a informației și o probitate a analizei care fac din lucrările sale instrumente de lucru indispensabile oricărui cercetător serios”(Mircea Florian)
Figură centrală a culturii române, epistemolog(teoretician al cunoașterii), istoric al filosofiei, academician, Nicolae Bagdasar a deschis calea către cercetarea fenomenului filosofic românesc, fiind considerat cel mai important sistematizator al acestui domeniu în cultura românească interbelică. A fost pe bună dreptate considerat “pedagog al filosofiei”, nu doar pentru activitatea sa de la catedră ci mai ales prin efortul imens de a organiza și sistematiza o disciplină atât de abstractă pentru studenți și publicul larg. A sistematizat istoria filosofiei românești, iar prin lucrările sale de sinteză Nicolae Bagdasar a reușit să pună gândirea autohtonă într-un context european, făcând-o accesibilă și inteligibilă ca disciplină de studiu structurată.
Locul nașterii sale e Roșiești, comună aparținând la vremea aceea de plasa Crasna a județului Fălciu, localitate rurală bine situată pe harta culturală a țării, căci aici au văzut lumina zilei figuri emblematice pentru spiritualitatea românească. Veniamin Costachi mitropolitul Moldovei, cărturar, traducător de cărți religioase, e omul de seamă care dincolo de straiele preoțești a avut grijă de creșterea învățământului românesc, ctitorind Academia Mihăileană și înfiintând Seminarului de la Socola. George Diamandy scriitorul, arheologul, politicianul cu misiuni diplomatice în Occident în primele etape ale Primului Război mondial, susținând alianța cu Puterile Antantei, ajutând la întărirea încrederii Franței în România. Vasile Vasilache, teolog și om de cultură, șef de redacție la revista “Mitropolia Moldovei”, director al cancelariei Mitropoliei Moldovei, preot misionar în America, autor a 42 de lucrări teologice. Familia Bagdasar trimitea în mediul universitar bucureștean doi dintre copiii săi, rezultatele activității lor profesionale favorizându-le pe merit accederea în Academia Română, cel mai înalt for științific al țării noastre. Doi frați plecau din Roșieștii secolului XIX, ambii au ajuns elite mondiale, Dimitrie Bagdasar fiind renumit medic neurochirurg fondator de școală neurochirurgicală românească, Nicolae Bagdasar devenind filosof, teoretician al cunoașterii și gnoseologiei, secretar al Societății Române de filosofie, remarcabil animator, stimulator al spiritului filosofic din România.
Nicolae Bagdasar venea pe lume într-o familie înstărită de țărani, al cincilea copil slobozea întâiul său țipăt(5 februarie 1896) în casa părinților Iancu și Smaranda, oameni harnici și destoinici muncind și sporind pogoanele moștenite nu atât pentru îndestularea gurilor celor 12 prunci cât mai ales pentru a-i purta la școli ingrijindu-se a-i crește și educa în spiritul valorilor universal valabile. Calitățile de bun gospodar al tatălui fac din acesta respectat primar nu doar un mandat ci alte cinci consecutive, aflându-se la cârma așezării rurale 20 de ani, preocupându-se cum se cuvine de bunăstarea localnicilor. Cum funcția sa reclama continuă implicare și prezență în viața comunității, greul gospodăriei rămâne pe umerii mamei, și nu mă refer doar la treburile ce țin de administrarea terenurilor ci mai ales de educația copiilor. Analfabetă pentru că în satul ei nu existase un învățător, înțelegem resorturile interioare ce o vor determina a-și îndemna copiii să urmeze cursurile primare, silindu-se apoi a-și trimite băieții la școli absolvite cu examene de bacalaureat. Fetelor le-a netezit calea spre școala profesională din Huși, cu dragoste de mamă s-a gândit la viitorul lor nedorind a le ști legate de glie, înhămate la munca pământului spetindu-se an de an pentru fiecare bob de grâu sau porumb. Cu dârzenie a luptat pentru emanciparea fetelor rostuindu-le o viață mai bună, și de-ar fi fost mai pe aproape licee sigur ar fi devenit absolvente, nemaicontând pentru bătăioasa mamă că ar fi avut de plătit taxe peste taxe. Ar fi robotit zi și noapte spre a-și împlini visul de a-și vedea copiii știutori de carte.
Pentru Nicolae deschis era drumul către școala primară din satul vecin căci Dumitru fratele mai mare era deja elev de clasa a treia. De ce în satul vecin și nu în Roșiești? Întâi de toate, primarul nostru avea cunoștință despre faptul că în Roșiești învățătorul era mai mult absent de la catedră, așa încât copii erau lăsați de izbeliște a învăța fiecare cum o putea! Apoi, se dusese vestea că în Idricii de Sus fusese numit ca dascăl un proaspăt absolvent al Școlii normale, tânărul învățător Ghe. Balaur își făcuse frumoasă reputație prin faptul că obținea rezultate spectaculoase cu micii săi învățăcei, având nu doar bună metodă de predare ci și însuflețire și simț al datoriei lucrului bine făcut. Trei kilometri dus, trei kilometri întors în și dinspre Idricii de Sus vor face zilnic micii școlari, cinci ani de navetă zilnică, fără a se plânge nici unul dintre ei că îi dor picioarele sau că traista e grea de cărți. Se vor fi poticnit în materiile de studiu ce se lăsau poate mai anevoios deslușite, dar n-au închis cărțile renunțând și n-au rămas pe prispa casei nici când ploile s-au ninsorile le vor fi fost potrivnice. S-au străduit să ajungă la timp în băncile școlare și nu oricum, ci întotdeauna cu temele făcute și lecțiile învățate.
Nicolae și-a urmat fratele și la Bârlad, devenind al doilea Bagdasar elev remarcabil al Liceului “Gh. Roșca Codreanu”, cu rezultate excepționale la toate materiile specifice anilor de curs inferior și superior. Nu le-a fost ușor tinerelor vlăstare ale neamului Bagdasar a parcurge cei 8 ani de studiu și nu mă gândesc la capacitatea lor intelectuală de a-și însuși multitudinea de cunoștințele predate de riguroșii profesori, ci la greutățile financiare pe care au trebuit să și le asume. Încă din 1911 acasă la Roșiești familia se confrunta cu grave lipsuri, devastat de moartea soțieii tatăl nu găsea puterea a se ocupa de treburile firești ale gospodăriei, nu reușea să mențină ritmul lucrărilor agricole cu etapele calendaristice de la însămânțat până la recoltat, toate aceste derapaje având efecte catastrofale asupra tuturor. Multe gânduri vor fi tulburat liniștea elevilor codreniști, griji și nevoi grăbind spre ei amenințându-l cu abandonul școlar, pentru că lipsiți de sprijin bănesc se contura tot mai clar imposibilitatea continuării studiilor liceale, devenea certitudine întoarcerea în satul natal. Durere, neputință în ceea ce privește pierderea mamei, neliniște, îngrijorare pentru micii orfani, teamă și nesiguranță pentru statutul lor de liceeni, iată doar câteva din trăirile dominante ale fraților Bagdasar! Vor fi fost multe nopți nedormite și tot atâtea zile pline de chinuitoare întrebări, căutări, clipe lungi în care vor fi cumpănit ce e de făcut și mai ales în ce fel trebuie făcut. Nu cred că tatăl și-ar fi dorit revenirea lor în vatra satului, cum nu cred că fiii îi vor fi reproșat vreodată declinul familiei! Dar singuri în fața destinului, elevi de clasa a șasea a cursului superior și de clasa a treia a cursului inferior, Dumitru și Nicolae au ales continue a-și clădi viitorul punând la temelia lui cărămizile cunoașterii, au hotărât că vor munci peste orele de curs astfel încât să se întrețină prin forțe proprii. Au apelat la una dintre cele mai uzitate modalități de dobândire a unor câștiguri cinstite sperând că vor reuși să acopere plata taxelor școlare și a chiriei. Au oferit meditații ajutând colegii mai slabi la pregătirea temelor sau examenelor de ani terminali, au dat lecții particulare copiilor provenind din familii înstărite din Bârlad. Lectorii de 18 și 15 ani formau o echipă, Dumitru era specializat pe științe naturale, Nicolae pe științe umaniste, dar amândoi acopereau la nevoie întreg spectrul școlar. S-au încurajat și s-au ajutat pentru a învinge lipsurile materiale, au împărțit aceeași cameră din ce în ce mai ieftină, mutându-se tot la periferie ca din bănuții economisiți să-și poată cumpăra manuale, au îmbrăcat cu rândul aceleași haine de duminică, s-au hrănit dintr-o singură porție de mâncare! S-au sprijinit unul pe celălalt, au depășit împreună greutățile adolescenței, nu s-au lăsat doborâți de încercările
Nu au renunțat la studii, au rămas aceeași elevi remarcați de întreg colectivul de cadre didactice, au învățat cu mult sârg mânați de dorința de a răzbate prin vitregiile sorții. Împreună au adăstat în sălile de lectură ale bibliotecii “Stroe Belloescu”, amândoi au devenit membri ai societății culturale Stroe Belloescu, participanți activi la ședințele cercului literar, având în egală măsură preocupări științifice. Învățau căci avea deja conturate țelurile devenirii profesionale, unul medic, celălalt filosof, nimic nu-i putea abate din drum atâta timp cât erau împreună. Chiar dacă specificul studiilor universitare i-a trimis către domenii diferite, relația lor a rămas una dintre cele mai frumoase povești de solidaritate fraternă din istoria intelectuală a României. S-au susținut și în perioada specializărilor în străinătate, Nicolae primind parte din solda de medic militar a fratelui ca să-și termine doctoratul în filosofie, iar când a venit rândul lui Dumitru să plece în SUA pentru stagiul de pregătire în neurochirurgie sub îndrumarea legendarului Cushing, Nicolae a preluat sarcina întreținerii celor din Roșiești, preocupându-se astfel a nu-l împovăra cu grijile familiei spre a se dedica liniștit chirurgiei.
Nicolae Bagdasar finaliza studiile liceale în vara lui 1916, monografia Liceului Ghe. Roșca Codreanu menționându-i numele în lista absolvenților secției clasice. Peste doar câteva luni, octombrie 1916, Nicolae Bagdasar e la Botoșani, elev al Școlii Militare de Ofițeri în Rezervă, în martie 1917 fiind repartizat în Regimentul 51-52 infanterie, participând la luptele primului război mondial. A luptat pe front ca elev plutonier până în martie 1918, Regimentul 12 Cantemir participând la bătălia ofensivă de la Mărășești(iulie 1917), bătălia defensivă de la Oituz(august-septembrie 1917), iar după încheierea armistițiului cu puterile centrale(18 februarie 1918) executând misiuni de pază, instrucție. Nu a fost rănit, a scăpat nevătămat supraviețuind aprigelor încleștări armate, dar a văzut foc, fum, gloanțe, a auzit obuze inamice șuierând și mușcând necruțător din trupurile camarazilor lui, frică i-a fost pentru viața lui și a fratelui medic în spitale de campanie. Toată această perioadă este zugrăvită în “Amintirile” sale, din notațiile autobiografice intuindu-se formarea unui tânăr înclinat spre meditație, cu viziune clară asupra lumii. Cât despre elevul plutonier mărturisirile sale înfățișează un tânăr care cu greu a acceptat conduita rigidă impusă de regulamentele militare, iritându-l foarte mult că ofițerii nu judecau realitatea așa cum era, căutând permanent refugiu în norme și reguli ce trebuiau să mențină buna funcționare a armatei. Tânărul militar era revoltat și de lipsa oricărui control asupra activităților trupelor din partea superiorilor, memoriile sale amintind doar de inspecția unui ofițer și acela de origine franceză.
Lăsăm în urmă experiența războiului și îl conducem pe Nicolae Bagdasar în capitala țării unde se va înscrie în octombrie 1918 la Facultatea de Litere și Filosofie. Și-ar fi dorit să se specializeze în sociologie deoarece voia să se dedice carierei de gazetar, dar materia fiind predată de un profesor ce nu stăpânea nici știința nici arta predării ei, va opta pentru istoria filosofiei. Deși beneficia de reducere pentru frecvență în temeiul anilor petrecuți în război și al notelor bune obținute la examene, tânărul Bagdasar a preferat să parcurgă normal toți cei patru ani de studiu. Licența în Litere și Filosofie la Universitatea din București (1922) a fost doar preludiul. Adevărata sa formare intelectuală s-a desăvârșit în Germania, la Universitatea din Berlin, unde și-a obținut doctoratul. A avut apoi ambiția de a aprofunda studiile filosofice în Germania, așa încât între anii 1922-1926 a studiat la Universitatea din Berlin. A audiat cursurile lui Carl Stumpf, Heinrich Maier, Max Dessoir, a frecventat ședințele societății Kantgesellschaft. Nu a lipsit de la nici un curs sau seminar și a avut un program foarte riguros de studiu în biblioteci, ceea ce a avut drept consecință cercetarea temeinică a filosofiei kantiene, completarea cunoștințelor acumulate în țară, remarcându-se ca un bun cunoscător al acesteia. “Amintirile” sale dezvăluie cum la seminarul lui Arthur Liebert(președinte al societății Kantgesellschaft, director al revistei Kantstudien) universitarul intrigat de faptul că Bagdasar avea răspuns la orice interogare lansată audienței studențești, îl va întreba “unde a învățat de știe atât de bine pe Kant”. Cu câtă mândrie va fi răspuns studentul nostru “la Universitatea din București” demonstrând mediului academic german calitatea învățământului românesc!
În 1926 Bagdasar susținea doctoratul cu teza “Der Begriff des theoretischen Wertes bei Rickert”(Noțiunea de valoare teoretică la Rickert). Elaborată sub îndrumarea lui Heinrich Maier, teza de doctorat era o analiză a teorie valorilor(axiologiei) în viziunea lui Rickert, un studiu filosofic explorând modul în care valorile teoretice fundamentează cunoașterea și adevărul. Lucrarea sa prezenta întâi de toate “curentul kantian”, arăta importanța lui H. Rickert în filosofia valorilor, expunea sistemul de gândire Rickert, aprofundând problema cunoașterii(diferența dintre real și obiectul cunoașterii), detaliind “judecata și adevărul” analizând “actul de a judeca drept acceptare sau respingere a unei valori”, insista asupra valorii teoretice definind “adevărul ca valoare de impune necesitatea”. Partea a doua a lucrării numită “Critica sistemului” analiza “dualismul subiect-obiect”(dificultăți de a lega lumea valorilor de lumea reală), “obiecții metodologice”(discuții despre cum valabilitatea poate fi fundamentală fără a cădea în psihologism), “relația dintre logic și transcendent”(limitele cunoașterii în viziunea lui Rickert). Cele peste 100 de pagini ale lucrării de doctorat concluzionau impactul conceptului de valoare asupra filosofiei culturii, enunța poziția personală a lui Bagdasar față de criticismul kantian. Că a fost apreciată de universitarii berlinezi o dovedește calificativul “magna cum laude” și publicarea ulterioară în Editura Bering(1927). Abia peste decenii teza de doctorat avea să beneficieze de târzie traducere, publicare și în limba română, fragmente sub formă de studii corelate contribuind la introducerea neokantianismului în spațiul cultural românesc.
Nicolae Bagdasar devenea astfel primul copil de țărani din România ce obținea titlul de doctor în filosofie! Întâiul filosof se întorcea în țară în septembrie 1926, fiind curând solicitat de Ministerul Instrucțiunii Publice să predea germana ca profesor suplinitor la Școala Comercială Română din Salonic. Tânărul s-a impus rapid în fața profesorilor și a elevilor, i-a plăcut munca la catedră dar nu și-a dorit să rămână aici nici în calitate de dascăl nici în calitate de director(refuzând propunerea ministerului), fiind neplăcut surprins să constate și să trăiască starea de aprigă dușmănie iscată între colegi pentru postul de conducere a internatului, poziție ce permitea ocupantului a-și rotunji veniturile din afacerile cu furnizorii. A preferat să se întoarcă la București pentru un modest loc de profesor la Școala Comercială “N. Krețulescu”, predând apoi la liceul particular “Principele Carol I”. Profesor de liceu până în 1940, bibliotecar al Institutului Social Român până în 1930, filosoful Bagdasar admis în învățământul superior încă din 1928 avea să-și împartă timpul și activitatea specifică în trei instituții diferite ale învățământului bucureștean.
Accede în mediul universitar prin grija lui Constantin Rădulescu Motru care avea să-l aducă pentru început asistent la Laboratorul de psihotehnie al Facultății de Filosofie, profesorul din anii studenției insistând peste un an ca Bagdasar să predea cursul de logică la anul preparator. A predat până în 1938 când restructurarea catedrei lui Rădulescu-Motru avea să-l lase fără activitate didactică timp de doi ani. Inutilă a fost înscrierea la concursul pentru catedra de istorie a filologiei de la Universitatea din Cernăuți, comisia nu s-a oprit atunci asupra nici unuia dintre candidați. Nu a considerat acest eveniment un eșec și nu i-a lipsit nicidecum încărcătura de muncă în domeniul filosofiei căci era secretar al Societății Române de Filosofie din 1928, din același an desfășura laborioasă activitate de redactor al Revistei de Filosofie, întemeiase în 1930 Editura Filosofică. Energic, bun coordonator al activităților specifice celor trei entități culturale, manager ferm în gestionarea resurselor financiare și umane, Nicolae Bagdasar a reușit în timp relativ scurt să readucă în peisajul academic bucureștean cele trei organisme instituționale redefindu-le cu rigoare profesorală atribuțiile majore în promovarea gândirii filosofice românești. Sprijinit de Motru va trece imediat la reorganizarea Societății făcând din ea cea mai importantă structură a filosofilor români, cea mai bună dovadă a creșterii influenței organizației științifice este analiza financiară la sfârșitul anului 1929, veniturile încasate din cotizații asigurând acoperirea cheltuielilor pentru tipărirea Revistei de Filosofie. Un salt extraordinar dacă ne gândim că în 1928 atât Societatea Română de Filologie cât și Revista de Filosofie se aflau cumva în pragul dispariției!
Constantin Rădulesu-Motru intuise în tânărul Bagdasar omul capabil să ofere ritmicitatea necesară apariției Revistei de Filosofie. Într-adevăr, Bagdasar a avut un rol esențial în apariția la timp a acestei reviste și datorită calităților sale manageriale au fost înlăturate atât dificultățile de natură financiară cât și cele de natură organizatorică. Numai după preluarea muncii de secretariat de către N. Bagdasar revista devine cel mai important periodic de filosofie din România. Bagdasar a căutat tipografia, s-a târguit asupra prețului, a încheiat contracte de difuzare cu librăriile din țară, a hotărât ordinea de publicare a studiilor, a întocmit lista abonaților…astfel încât la jumătatea lunii martie 1928 revista de prezenta cititorilor ei într-un format nou, cu o copertă albă, cu titlul imprimat în roșu, cu sumarul sub titlul. Nu putem să nu remarcăm că formatul stabilit de Bagdasar nu a suferit modificări nici în zilele noastre, contrastul alb-roșu rămânând imaginea consacrată a revistei. “Mă bucurasem când o văzusem apărută. Dar nu-mi trecea prin gând ce alte dificultăți mă așteptau. Este desigur important pentru o revistă să aibă un cuprins substanțial și variat, să se prezinte în condiții tehnice plăcute dar tot atât de important este ca ea să fie difuzată, să ajungă în mâna cititorilor: nu editezi niciodată o revistă va să te uiți la ea”. Publicația coordonată de Bagdasar avea să apară ani la rând, număr de număr Bagdasar depășind dificultățile ce nu puteau fi evitate în totalitate. Că publicația era riguroasă, o demonstrează rubricile “Studii”, “Mișcarea ideilor în țară și străinătate”, “Note și informații”, recenziile de cărți de filosofie românești și străine. Lui Bagdasar i se datorează editarea unor numere speciale dedicate lui Spinoza(1930), Hegel(1931), Descartes(1937), Maiorescu(1940). Că în revistă au văzut lumina tiparului cea mai mare parte din articolele și studiile filosofice produse în România o arată pleiadă de colaboratori precum I. Petrovici, T. Vianu, E. Cioran, L. Blaga, M. Florian, Gr. I. Moisil. “Meritul îl are în primul rând secretarul de redacție, dl. Profesor Nicolae Bagdasar, care s-au dăruit revistei cu toată competența și puterea sa de muncă” avea să aprecieze în 1943 Rădulescu-Motru, subliniind prin aceste elogioase cuvinte greaua responsabilitate ce și-o asumase vasluianul nostru.
Bagdasar este “arhitectul” care a pus bazele infrastructurii filosofice românești, el a fost sufletul Societății Române de Filosofie, resuscitând, revigorând întreaga activitate științifică și financiară, trasând noi căi de urmat cu planuri și programe bine așezate calendaristic. La propunerea sa ședințele societății au căpătat frecvență bilunară, desfășurându-se fie la Facultatea de Filosofie, fie în sala revistei “Propilee literare”. Dar oriunde avea loc întrunirea științifică participarea era masivă, profesori, lectori, conferențiari, studenți audiau cu interes temele puse în dezbatere. Bagdasar este inițiatorul conferințelor publice ale Societății, el a organizat toamnă de toamnă timp de un deceniu(1928-1938) ampla manifestare științifică în amfiteatrul Fundației Universitare Carol I. Nicolae Bagdasar este filosoful cu mare capacitate de organizare reușind să aducă în România personalități ale filosofiei europene, sub auspiciile Societății Române de Filosofie conferențiind nume de prestigiu ale Facultăților din Sorbona și Berlin. Datorită eforturilor lui, sub privirile unei săli arhipline filosoful și sociologul francez C. Bougle va fi vorbit despre “Teoria valorilor” volum publicat în 1922, Leon Brunschvicg va fi detaliat despre “reflecția metodică a minții”, iar reputatul istoric al filosofiei germane, N. Hartmann își va fi expus convingerile privitoare la filosofia idealistă. Cu asemenea nume de referință ale filosofiei contemporane, cu universitari români de calibrul lui Rădulescu-Motru și I. Petrovici e mai mult decât evident succesul înregistrat de conferințele anuale. Iată ce spune Bagdasar în “Amintirile” sale: “conferințele s-au bucurat de un succes răsunător, amfiteatrul Fundației era arhiplin, ascultătorii stând și pe intervale, în picioare, chiar la intrare, dincolo de uși. Tot zbuciumul cu fixarea conferințelor, cu desemnarea conferențiarilor, cu tipărirea afișelor și lipirea lor, cu anunțarea la ziare, cu plasarea abonamentelor, cu organizarea vânzării biletelor la casă în ziua conferințelor și a controlului intrărilor în sală, era compensat atât din punct de vedere ,arterial cât și moral. Material, fiindcă apariția în continuare a revistei era asigurată, moral, fiindcă problemele tratate răspundeau unor nevoi spirituale ale vremii”.
Timp de un deceniu și jumătate, nimic important în gândirea românească nu s-a mișcat fără ca Nicolae Bagdasar să nu fi pus umărul. Nu s-au mulțumit doar cu reformarea Societății Române de filosofie, ci a înființat cea dintâi editură filosofică din țară. Sub conducerea lui se edita “Etica” lui Spinoza, se tipărea “Omagiu profesorului C. Rădulescu Motru”. Sub directoratul său au ieșit de sub teascurile acestei edituri și au pornit în librării de stat sau particulare lucrările lui Berkeley, Hume, Lucrețiu, Marsilio Ficini, titluri precum “Principiile cunoștinței omenești”, “Cercetări asupra intelectului omenesc”, “Poemul naturii”, “Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon” au invadat piața românească fiind accesibile nu doar filosofilor sau profesorilor de specialitate ci și românului avid de astfel de informații. În această editură a luat ființă “Colecția marilor filosofi”, Bagdasar este cel ce a întemeiat seria de carte filosofică făcând loc și filosofiei în mediul editorial românesc.
Pasiunea pentru tipografie este atât de mare, încât în 1935 îl descoperim pe Bagdasar proprietar al “Tiparul Universitar”, urmărind generos inițierea unor operațiuni de a veni în ajutorul celor cu năzuințe și preocupări filosofice. Nu se desprinde de Societatea Română de Filosofie, sub egida ei se vor tipări timp de 10 ani volume purtând titluri de lucrări filosofice. Dar cea mai importantă lucrare rămâne “Istoria filosofiei moderne”, atrăgând atenția asupra sa mai întâi prin proporții, monumentală fiind prin întinderea în 5 volume. Lucrarea acesta constituie o performanță excepțională rămasă unicat în cultura română, căci elaborarea ei a fost rodul muncii în echipă a filosofilor români. Numai cu râvna lui Bagdasar și autoritatea lui Motru a fost posibil a aduna într-o formidabilă echipă de cercetare nu mai puțin de 45 de filosofi din toate centrele universitare. Numai cu criterii riguroase de selecție impuse de Bagdasar dublate de eforturi conjugate ale membrilor echipei de cercetare s-a reușit colectarea și redactarea de material științific necesar primului volum ce apărea în 1937. Deosebitul interes cu care este primit, alături de bogăția, avalanșa de informații ce continuau să ajungă în editură depășind cu mult planificarea inițială, vor determina pe Bagdasar să decidă continuarea editării “Istoriei filosofiei moderne”. Iată motivul pentru care pe durata următorilor patru ani(1938-1941) “Tiparul Universitar” își turează uneltele tipografice spre a tipări alte 4 volume la fel de consistente. Nu uităm că lui Bagdasar îi revine principalul merit al apariției lucrării, începând de la partea conceptuală cu “linia și densitatea ei ideatică”, până la corectura de pagină, și “bunul de tipar”, el a stabilit periodizarea materialului informativ, a întocmit lista colaboratorilor, a îndrumat și a cerut notificări, modificări, completări. Nu uităm să menționăm includerea în această amplă istorie a filosofiei a numeroase studii reprezentând capitole devine stătătoare semnate de filosoful N. Bagdasar. Nu trecem mai departe fără a spicui din prefața volumului V, în care se subliniază unicitatea lucrării: “opera încheiată a depășit cu mult planul inițial, iar cultura românească s-a văzut îmbogățită cu o lucrare de stringentă necesitate, pe care dacă ar fi să o așteptăm de la un singur autor, cine știe cât timp ar fi trecut până să o avem. Cele cinci volume ale Istoriei filosofiei moderne constituie un fapt cultural, cu care orice cultură s-ar putea mândri și pe care nici unul din popoarele vecine nu-l au încă”. Bagdasar însuși avea să emită o judecată de valoare despre Istoria filosofiei moderne, în opinia sa lucrarea reprezentând “un moment culminant al filosofiei românești dintre cele două războaie mondiale”.
Calitățile dovedite în coordonarea activității de elaborare a Istoriei filosofiei moderne îl recomandă în 1941în ocuparea postului de administrator al Casei Școalelor, muncind din răsputeri pentru revitalizarea activității instituției editoriale, transformând-o în centru de publicare de lucrări din toate domeniile culturii. Condusă de energicul și competentul filosof, editura a publicat un număr mai mare de titluri decât în toată existența sa. Mărturisea la un moment dat Bagdasar că a muncit foarte mult, cu pasiune și devotament nedisimulat, drept care a fost profund întristat când a trebuit să-și justifice acțiunile organizatorice și editoriale, regimul comunist punându-i la îndoială bunele intenții. Dar dincolo de aceste neajunsuri create de “oamenii noi construind o lume nouă”, Bagdasar a dovedit gândirea și conduita unui manager, înțelegând rostul organizării și administrării în instituții de cultură și nu e exagerat a spune că orice tratat de management cultural ar putea include măcar ca studiu de caz experiența și reușita filosofului Nicolae Bagdasar.
Admirabil organizator, om de nădejde, putere stimulatoare, fire dispusă oricând să intre în acțiune, acesta era Nicolae Bagdasar! Deci până în 1943 Bagdasar e prins în solicitante activități manageriale dovedind pricepere în munca din edituri, tipografii. Până în ‘40 era încă profesor de liceu, din 1930 se întorcea ca asistent la Universitatea din București, conducând seminariile de logică și teorie a cunoașterii. În 1942 era numit profesor la Universitatea din Iași, unde a predat 7 ani Istoria filosofiei moderne și contemporane, epistemologia și metafizica. Un intelectual rasat, răspândind în jurul său siguranță și încredere! Cum era profesorul Nicolae Bagdasar? Un profesor stăpânind știința numită filosofie, prelegerile și expunerile sale erau clare, liniștite. Un cadru didactic preocupat ca materia predată să fie ușor de înțeles și asimilat, tocmai de aceea este autorul “Manualului de psihologie pentru școlile secundare” ediția din 1934 cunoscând reeditări anuale până în1945. De interes nu numai didactic sunt cele două cursuri litografiate ale prelegerilor de logică din anii 1933-1934 și 1937-1938, lecțiile lui Bagdasar expunând logica după criterii științifice și istorice bine stabilite. Studenții se apropiau de el fără nici o umbră de sfială, deoarece cu graiul său moldovenesc, cu deschiderea sa către toți și către toate, lipsit de prejudecăți și artificii dăruia prietenie tuturor, constituia pentru cei ce-l cunoșteau adevărată hrană spirituală. Era deopotrivă profesor și cercetător filosof și “nu într-un chip oarecare, ci în unul amplu și susținut”!
Cercetătorul Nicolae Bagdasar a impus rigoarea și metoda, a susținut că filosofia nu trebuie să fie un exercițiu de lirism, ci o disciplină cu reguli stricte, a promovat ideea că menirea filosofului este de a păstra o separare strictă între descrierea și analiza critică a unei teorii filosofice.. Filosoful Nicolae Bagdasar a “legat” cunoașterea de valoare, un fapt devenind obiect al cunoașterii dacă are o semnificație valorică. Această viziune i-a permis să integreze știința, arta, religia într-un sistem coerent de înțelegere a lumii. Pentru el “cunoașterea nu e o simplă percepție pasivă ci un act de libertatea spirituală reglementat pe legi logice”. A luptat împotriva “eseismului” și a filosofiei pur literare argumentând că epistemologia trebuie să fie o disciplină tehnică, nu o colecție de impresii, cunoașterea trebuind să fie verificabilă și să aibă o bază solidă. “Pe cât de tăcut pe atât de gânditor, înzestrat cu o rară putere de muncă, cu un spirit pătrunzător și sistematic și cu multă preciziune și claritate în cugetare, a îmbogățit literatura noastră filosofică cu prețioase lucrări, care au umplut goluri ce se așteptau de mult împlinite”. Cuvintele acestea stau și azi mărturie unei elogioase recenzii semnalând apariția în 1942 a volumului “Teoria cunoașterii” purtând semnătura filosofului Nicolae Bagdasar. În rubrica “Note” ale Revistei Fundațiilor Regale din iunie 1942 criticul Sebastian Cristea Sima face o descriere a lucrării editată de Academia Română, secția studii și cercetări. “Problemele care formează obiectul epistemologiei sunt strânse și lămurite de autor în cadrul diferitelor sisteme pe care istoria filosofiei le-a înregistrat în fișele ei din începuturi îndepărtate ale primelor atitudini sistematice pe care omul a început să le ia în fața naturii. Sunt examinate, pornind de la logismul naiv al școalei eleate și până la imperatibismul transcendental al lui Rickert, întrebările care se pun în teoria cunoștinței, formulate astfel: ce este cunoștința și cum este posibilă prin intermediul experienței, al rațiunii, al amândorura la un loc, sau prin prin mijlocul unui procedeu recent valorificat – intuiția; are sau nu cunoștința condiții necesare și universale a dezlega problemele cunoștinței enunțate în șirul următor; originea cunoștinței,,valabilitatea sensului cognitiv și extensiunea cunoștinței, probleme care au produs frământări adânci în cugetarea filosofică” Rezumând crezul său filosofic Bagdasar afirma într-o lucrare “nu cu arguții savante ci cu judecăți pe măsura înțelegerii comune Absolutul nu este o invenție formală a minții noastre. Absoluitatea face parte din cerințele intrinseci ale spiritului omenesc. Năzuința spre absolut nu este o năzuință vană ori absurdă, nu este nici o simplă nevoie subiectivă a conștiinței individuale. Totul, în ea trădează o formă de respect și de încredere în puterea spiritului omenesc. Factorii ideali ai cunoștinței nu ne îndepărtează de realitatea acesteia, dimpotrivă, ne-o apropie, ne-o fac mai a noastră, prin înălțimea morală pe care i-ai pot imprima. Problema cunoștinței absolute este o problemă complicată și grea. Noi nu putem spune acum dacă și când va fi dezlegată integral. Dar putem spune clar și categoric: în dezlegarea vei stă sensul spiritului cunoscător însuși”.
Opera filosofică a lui Bagdasar cuprinde nu mai puțin de 16 titluri, lucrări precum “Filosofia contemporană a istoriei ”(1930), “Din problemele culturii europene(1931)”, “Istoria filosofiei românești(1940)” apărută separat apoi inclusă în ampla “Istorie a filosofiei moderne”, “Teoria cunoștinței”(vol. I, 1941; vol. II, 1942), “Vasile Conta. Teoria fatalismului și teoria ondulației universale”(1943)“Sisteme sociologice. Teoreticieni ai civilizației”(1969), sunt cărți ce nu pot lipsi din nici o bibliografie însoțind oricare din temele enunțate în titlurile de mai sus. Nu e de neglijat calitatea de coautor al volumuluim ”Antologie filosofică. Filosofi străini”(1943), munca de traducător pentru “Critica rațiunii critice”, “Critica rațiunii practice”, “Întemeierea metafizicii moravurilor” lui Kant. Cunoscător profund al filosofiei lui Immanuel Kant pe care o considerase o modernă reorientare a filosofiei pe plan mondial, exeget al criticii fecunde a lui Edmund Husserl, admirator și răspânditor al concepțiilor filosofice reprezentative ale secolului al XX-lea emise de somități ale “științei științelor”, precum Wilhelm Dilthey care a dat un statut de existență proprie științelor umaniste, Nicolae Bagdasar n-a acceptat să tragă la căruța pseudo-filosofiei materialist dialectice. Din acest motiv creația sa a înregistrat o stagnare după 1944. Dar asta nu înseamnă nicidecum că Bagdasar a renunțat definitiv, a continuat să gândească, a continuat să scrie. Au rămas în manuscris ale 16 titluri, multe dintre cele adunând informații ce pot acoperi cu ușurință 2-3 volume precum“Existențialismul. Reprezentanți de seamă”(2 volume), “Curente fundamentale ale filosofiei”(3 volume). A continuat să publice în ziare și reviste, sub numele real sau sub pseudonimele M. Bordescu și Ilie Murgășanu peste 100 de studii și articole filosofice și-au găsit locul în “Arhiva pentru știința și reforma socială”, ”Buletinul Academiei de Științe morale și Politice”, ”Buletinul Institutului de Istorie și limbă Cernăuți”,”Contemporanul”, ”Convorbiri literare”, ”Cronica”, “Neamul românesc”,”Studii și cercetări științifice ale Academiei RPR”, ”L’esprit International’’,”Zeitschrift für Ästhetik und allgemeine kunstwissenschaft”, etc.
A scris, a muncit și a supraviețuit epurării regimului comunist, chiar dacă loviturile au fost devastatoare și de neînțeles atâta vreme cât nu era înregimentat politic. Se presupune că prigoana comunistă va fi fost generată de faptul că își finalizase studiile doctorale în Germania. A știut că este permanent supravegheat de activiștii de partid, a știut cine și din ce pricină revista “Ethos” fusese suspendată, vocea directorului și a intelectualilor filosofi fiind sugrumată în 1947. Retragerea titlului de membru al Academiei(1948), îndepărtarea din învățământul universitar(1949), interzicerea operei sale, a însemnat pentru Nicolae Bagdasar “moartea civică”. I se luase catedra, i se ignora opera … dar nu puteau să-i șteargă peste noapte realizările, nu puteau să-l împiedice să muncească cu aceeași pasiune în Institutul de Istorie al Academiei Române(director) sau în Institutul de Istorie și Filologie filiala Iași(director de secție și cercetător științific). Nu era la fel de vizibil ca în perioada interbelică, dar nu s-a lăsat îngenuncheat de opresiunea comunistă, nu s-a dezis, nu a făcut pactul cu diavolul ideologic, nu a scris ode noului regim. S-a adâncit în munca de cercetare, devenind coordonator la ”Dicționarul Enciclopedic Român”, în acea muncă de ordonare a definițiilor și conceptelor, și-a găsit refugiul, continuând să fie un gardian al cuvintelor și al sensurilor corecte, într-o epocă a limbii de lemn.
A continuat să lucreze cu o tenacitate impresionantă la revizuirea operei sale, știind probabil că nu va apuca să o vadă republicată într-o formă liberă de cenzură. Scria pentru viitor, pentru timpuri în care suprimarea gândirii filosofice nu va mai fi existat. Lucrările lăsate în manuscris sunt mărturia acestei rezistențe tăcute, refuzul lui de a se lăsa învins de un sistem politic interzicând cercetarea și exprimarea filosofică. Pleca spre străbunii săi într-o primăvară târzie(21 aprilie 1971), lăsând pe masa de lucru alte mii de pagini cu gânduri și idei atent șlefuite. A murit știind că lumea pentru care a scris și a creat fusese distrusă, dar a scris convins fiind că lumea logicii, a onoarei și a libertății academice va renaște cândva. Nu a murit învins, căci fiecare pagină de filosofie scrisă în anii de izolare a fost un act de rebeliune, o scrisoare de dragoste trimisă unui viitor lipsit de îngrădiri ideologice, un viitor care să permită exprimarea liberă a gândului. Nicolae Bagdasar ne-a arătat că poți fi dat afară din universitate, poți fi șters din enciclopedii, dar nimeni și nimic nu te poate da afară din propria ta conștiință.! Acolo, în catedrala minții sale, Nicolae Nagdasar a rămas profesor până la ultima suflare, predând cea mai importantă lecție: aceea a libertății interioare.
Articol de Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Traian Nicolae – Liceul “Gheorghe Roșca Codreanu” : monografie(Iași, 1971); Oltea Rășcanu Gramaticu – România în război(Editura Pim, Iași, 2022); Ion Hagiu – Dicționarul presei literare românești : 1790-2000(Editura Institutului Cultural Român, București, 2004); Ion Zamfirescu – Oameni pe care i-am cunoscut(Editura Eminescu, București, 1987); Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui(Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006); Traian Nicula – Valori spirituale tutovene : biobibliografii(Primăria municipiului Bârlad, 1999); Revista Română de Sociologie(Nr. 1-2/2006); Revista Fundațiilor Regale(iunie 1942); Revista de filosofie(Nr. 2/1974, Nr/ 3/1993); mediafax.ro
