Prima reacţie firească a oricărui român ce priveşte operele lui Brâncuşi este cea de regăsire, de recunoaştere cu bucurie şi cu emoţie a unor asemănări cu o gamă întinsă de obiecte sculptate din ambianţa lumii noastre ţărăneşti. Este lesne de stabilit similitudinea coloanelor fără sfârşit ale sculptorului cu stâlpii pridvoarelor olteneşti, a scaunelor şi a mesei tăcerii cu mobilierul rustic românesc. Este uşor de depistat că sursa de inspiraţie vine mai cu seamă din lumea satului în care s-a născut şi a timpurilor în care a crescut, timpuri când cioplirea lemnului era o îndeletnicire generală, fiecare bărbat fiind meşter ce ştia dintr-o privire ce curbură trebuie să aibă fierul sau lemnul bărzii ca să poată ciopli drept stâlpii prispelor. Meşteşugul acesta mergea până într-acolo că puteau tăia “din ochi” cu securea grea, “fruntarul casei”, acele grinzi de zece sau poate doisprezece metri lungime fără să marcheze linia dreaptă şi fără să se abată de la ea nici măcar un centimetru. Însoţiţi de-a lungul vieţii de aceste unelte, meşterii le mânuiau cu o neasemuită îndemânare, cu bucurie şi plăcere transmise, îmi place să cred pe cale genetică, din tată-n fiu, din generaţie în generaţie. Poate de aici vine acea adăstare a lui Brâncuşi în preajma operelor sale, ciolpirea şi apoi finisarea migăloasă, iar la cele din metal polisarea neîntreruptă până la desăvârşirea formelor şi a luciului de spuneau necunoscători că sunt piese industriale nesesare cine ştie cărei maşinării abia inventate.
Se împlinesc astăzi, 19 februarie 2026, 150 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, artist care a creat cu gândul la eternitate, iubind omenirea şi dedicându-i întreaga sa operă spre a aduce lumină şi bucurie. Deşi a trăit peste o jumătate de secol la Paris, Constantin Brâncuşi nu s-a despărţit de ţara sa, de locurile unde s-a născut şi a copilărit, de oraşele în care şi-a petrecut tinereţea, revenind deseori la Târgu-Jiu, Craiova sau Bucureşti. La vârsta de 60 de ani, aflat în plenitudinea vitalităţii sale de creator, marele artist s-a întors în primul oraş al copilăriei sale, la Târgu-Jiu, dăruind locurilor sale natale, cunoscutul ansamblul de monumente. În 1937-1938, trecătorii vedeau un om mic de statură îmbrăcat în salopetă, ascunzându-se de soare sub o pălărie albă de pânză. Acolo în grădina publică, omul acela oarecum ciudat, tăia stânci sau lespezi mari cu un fierăstrău înalt, potrivit mai degrabă unui Hercule! Cel ce lucra anevoie părea că vrea să modeleze pietre pentru o moară neobişnuită! Aşa a apărut în toamna lui 1937 “Masa rotundă”, zisă mai apoi “a tăcerii”, aşa a răsărit ceva mai târziu “Portalul” redenumit “Poarta sărutului”, în timp ce în partea de răsărit a “Căii Eroilor” se ridica maiestoasă “Coloana recunoştinţei fără sfârşit”, “Monumentul păcii” sau cum i se spune astăzi “Coloana infinită”.
Monumentele acestea devenite simboluri ale artei româneşti au fost ridicate în amintirea ostaşilor căzuţi în primul război mondial având aşadar un sens comemorativ. Unele dintre elementele componente ale ansamblului apăruseră deja în creaţia lui, știut fiind faptul că Brâncuşi s-a concentrat asupra unor teme pe care le-a reluat mereu în diferite forme şi materiale spre a le desăvârşi artistic şi a le conferi o esenţializare a sensurilor. Să ne gândim la numeroasele păsări, mai întâi numite “măiastre”, apoi “în spaţiu” pe care le-a creat timp de aproape trei decenii, prima căutând zborul în 1912, ultima înălţându-se spre nemurire în 1940. Să ne gândim la diferitele variante ale “sărutului”, primele apărute în anii de cotitură ai creaţiei sale(1907-1910), multe dintre ele căpătând o destinaţie comemorativ-funerară asemeni monumentului “Sărutul” din cimitirul Montparnasse(1910). La fel, masa din piatră(a tăcerii) care apare mai întâi sub forma unor socluri utilizate de Maestru ca suport de expunere pentru lucrări precum Leda(1924), Peştele(1930), Foca(1936).
Celor ce priveau curioși în 1937 blocurile de piatră, îndrăzneților cerând explicații lămuritoare asupra a ceea urma să se înfăptuiască, Brâncuşi le răspundea păstrând o undă de mister: “nu ştiţi ce vă las eu aici!” Gândurile, mesajele, simbolurile sale au fost desluşite! Masa Tăcerii este aşezată chiar lângă malul Jiului, de unde începe parcul oraşului. Are o perfectă formă rotundă de piatră, alcătuită din două porţiuni, o tăblie şi un picior-bază. Forma acestei mese joase circulare este vădit inspirată de la mesele de lemn în jurul cărora ţăranii de altădată se adunau “alergând” o lingură de lemn spre a-şi amăgi foamea. Cred că mulţi dintre noi mai păstrează în memoria vizual-afectivă o masă de lemn cu tăblia circulară şi cu picioarele dispuse oblic, alături( poate) de câteva scăunaşe joase, de formă foarte simplă, uitate pe undeva la casa bunicilor de la ţară. În contextul de la Tîrgu-Jiu masa de piatră capătă un sens spiritual-simbolic, este masa la care cei rămaşi în viaţă meditează la cei morţi, e masa în jurul căreia cei vii se adună în semn de reculegere, păstrând tăcerea şi adâncind-o în sinea lor. Cele douăsprezece scaune aflate în jurul ei au forma a două jumătăţi de sferă suprapuse în partea rotundă, Brâncuşi mărturisind că ele “trebuie să fie ca două ceaune alăturate şi suprapuse”. Masa Tăcerii apare uneori şi cu numele de Masa Dacică, mai ales în actele oficiale în perioada în care Brâncuşi trata cu autorităţile de la Târgu-Jiu, ceea ce face să fie plauzibil ca însuşi artistul să o fi numit astfel măcar în faza de proiect. Puţini sunt cei care ştiu că Brâncuşi, dorise să aşeze alte două mese înconjurate de scaune undeva de o parte şi de alta a Aleei scaunelor, dispuse astfel încât cele trei mese să formeze un triptic în semicircular. Dovadă a acestei concepţii este cea de-a doua masă existentă, care se afla la inaugurare aşezată fără scaune ceva mai la o parte în parc şi care, rămânând stingheră a fost mutată la cealaltă extremitate a şirului de monumente, în dreptul Coloanei fără Sfârşit. Aleea scaunelor alcătuită din scaune şi bănci de piatră îmbiind la popas, vine în prelungirea spaţiul de şedere, relaxare, meditaţie creat de Masa Tăcerii, continuând discret ideea sau viziunea artistului despre comunitatea ce se adună spre a-şi comemora morţii.
Poarta Sărutului concepută ca un arc de triumf constituie o sinteză arhitecturală a unor sculpturi mai vechi ale lui Brâncuşi. Încă din anii 1907-1910 artistul a realizat mai multe lucrări cu tema sărutului. Unele sunt în formă cubică, altele de formă vertical-paralelipipedică, dar în toate se deslușesc geometrizate, stilizate busturile înlănțuite, un bărbat și o femeie strâns îmbrățișați, cu brațele cuprinzând-se unul pe celălalt, sugerând dorinţa de contopire într-o singură fiinţă. Monumentul din cimitirul Montparnasse(Sărutul-1910) este alcătuit din două paralelipipede de piatră, reprezentând dragostea eternă a supravieţuitorului pentru femeia decedată. Forma monumentului funerar duce cu gândul la obiceiurile româneşti străvechi, precreştine de a aşeza pe morminte un stâlp al morţilor, obicei care există şi astăzi în unele sate. Dar la fel de bine sursa de inspiraţie poate să provină din folclorul românesc, din legenda arborilor împletiţi simbolizând de asemenea oameni uniţi în iubire şi dincolo de moarte. Revenind la Poarta Sărutului de la Târgu-Jiu, simbolul este mai larg, mai general, nu mai este vorba doar de dragostea unui cuplu ci de dragostea recunoscătoare pe care comunitatea o arată faţă de morţi, de glorificarea pe care o aduce înaintaşilor. Din punct de vedere al construcţiei, Poarta Sărutului constă dintr-o arhitravă, susţinută de câte opt stâlpi alipiţi. Arhitrava(partea orizontală a monumentului), are forma unei lăzi de zestre şi este gravată cu discrete motive decorative: cercuri secţionate de câte o linie verticală mai lungă, siluete de brazi, capete de oameni, arcade ce amintesc de pridvoarele ţărăneşti. Arhitrava șade pe stâlpii ce au funcţionalitate arhitecturală dar reprezintă în acelaşi timp fiinţe umane căci fiecare stâlp are în partea de sus un profil de ochi, un semicerc reliefat. Alipiţi doi câte doi, stâlpii formează cea mai simplă variantă a Sărutului. Brâncuşi nu obişnuia să explice sensurile operelor sale, însă unei tinere ce privea nedumerită Poarta sărutului abia construită i-a spus: “Nu vedeţi profilurile de ochi? Profilurile celor doi ochi! Hemisferele acestea reprezintă iubirea. Ce rămâne în viaţă după ce nu mai eşti? Mai cu seamă amintirea ochilor, a privirii, prin care ţi-ai împărtăşit dragostea de oameni şi de lume.”
Ultima piesă a ansamblului arhitectural de la Târgu—Jiu este Coloana Infinită având şi ea nenumărate variante în lemn de stejar(1918, 1920, 1922) sau în gips(1930). Inspiraţia pentru aceste coloane provine din arta populară a satelor din Gorjul său natal. Ritmată vertical de acei octaedri trunchiaţi cu muchiile uşor rotunjite, privită de la diferite distanţe şi în diferite lumini, capătă o fabuloasă varietate de forme. Nu e vorba doar de splendida profilare în spaţiu ci de o forţă expresivă aproape magic. Coloana se înalţă sau se micşorează în funcţie de mişcarile privitorului, observatorului, privită către cer pe firul romboidal cu faţa lipită de fonta alămită muchiile coloanei par şiruri de cristale sau creste de munţi. În funcție de imaginația fiecăruia dintre noi, coloana e uneori o înşiruire de oameni, de ulcioare ţărăneşti sau de păsări stilizate în spiritul artei brâncuşiene. Privită din unghiuri piezişe, coloana sugerează un şir vertical de păsări cu pliscul aplecat în jos, asemeni unora dintre sculpturile de lemn ale autorului. Puterea de sugestie a Coloanei este uimitoare, iar în formele acestea de oameni, păsări, ulcioare sau scară până la ceruri găsim de fapt o recapitulare a întregii viziuni a marelui Brâncuşi. În contextul de la Târgu-Jiu, coloana este un uriaş stâlp al morţilor, o scară a cerurilor, o glorificare şi o mărturie a recunoştinţei fără sfârşit pe care cei vii o poartă celor ce au murit pentru ei. Este simbolul aspiraţiei către nemărginire şi este totodată un îndemn la continuarea creatoare a vieţii. Brâncuşi vedea coloana ca “un simbol al creşterii vieţii, o continuă înălţare a generaţiilor, care au îndatorirea de a crea tot mai sus şi tot mai înalt”.
La 27 octombrie 1938, avea loc festivitatea de inaugurare a ansamblului monumental ridicat de Brâncuşi spre cinstirea eroismului ostaşilor căzuţi în bătălia de la Jiu. Publicaţiile vremii, atât cele locale, cât şi cele din Bucureşti informau cititorii despre acest eveniment cu ample rezonanţe patriotice. În pofida ploii care nu contenea, pe platoul unde se înalţa Coloana, chiar de la orele opt ale dimineţii au venit locuitori ai oraşului, elevi, profesori, ostaşi, ofiţeri, autorităţile locale, un sobor de preoţi. După cuvântările solemne impuse de importanţa evenimentului, asistenţa, într-un impunător cortegiu se deplasează la Biserica Sfinţii Apostoli unde se oficiază un serviciu divin pentru odihna miilor de gorjeni căzuţi în luptele din 1916-1919, căci memorabile erau faptele de arme ale trupelor române aflate sub comanda generalului Ion Dragalina şi întipărit în memoria naţională era numele Ecaterinei Teodoroiu, supranumită “Eroina de la Jiu”. Un reporter al ziarului “Presa Olteniei” prezent în mulţime, va consemna a doua zi: “Manifestaţiunea a fost pătrunsă de un puternic simţământ naţional”. Nu ştim dacă Brâncuşi a participat la această festivitate dar ştim cu certitudine că detesta publicitatea, nu încuraja reclama, promovarea lucrărilor sale, se opunea studiilor definitive asupra operei sale, neautorizând în timpul vieții pe nimeni să-i scrie o monografie pentru că nu-şi considera opera terminată socotind totodată că monografiile sunt doar pentru cei ce nu mai aveau nimic de spus.
Ansamblul arhitectural de la Tg. Jiu a marcat apogeul creaţiei lui Brâncuşi dar şi începutul declinului căci în ultimii 19 ani de viaţă a mai realizat doar 12 lucrări, majoritatea fiind teme pe care le mai exploatase şi în trecut. A ales să doneze lucrările sale statului francez, pentru că în ţară opera sa era considerată decadentă, în contradicţie cu noile valori. Abia în 1964 Brâncuşi este descoperit în România ca geniu naţional şi graţie acestei tardive recunoaşteri complexul arhitectural din Gorj a putut fi amenajat şi îngrijit după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran, Brâncuși a lăsat omenirii opere nemuritoare fiind recunoscut ca un creator inimitabil, un artist de o formaţie şi o concepţie neobişnuite. Fiecare operă a lui Brâncuşi poartă pecetea perfecţiunii şi totodată a naturalului, poartă pecetea propriei sale gândiri şi personalităţi.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
