Răsturnarea lui Al. I. Cuza, oricât de ciudat ar părea, își are rădăcinile în însăși alegerea sa ca domnitor al Moldovei și apoi al Țării Românești. Ales domnitor în împrejurări excepționale, Cuza a primit de fapt nu o coroană ci un mandat imperativ, un mandat cu dublu sens. În primul rând trebuie să înțelegem că alegerea lui Cuza a fost concepută ca un mijloc pentru a se ajunge la împlinirea unor dorințe ce fuseseră refuzate de puterile garante și ne reamintim că acest refuz nu i-a dezarmat pe conducătorii luptei pentru unire, ei reușind să interpreteze Convenția de la Paris în spiritul și nu în litera ei, încercând pe cât le-a fost posibil să o eludeze(evite, ocolească), spre a putea realiza acele obiective ce nu corespundeau cu vederile și interesele majorității marilor puteri europene. În condițiile istorice de atunci, Cuza căpăta calitatea specială de domnitor al Unirii, dar prin alegerea lui nu învingea un om, nu învingea o persoană(care de altfel nu făcuse eforturi deosebite pentru a ajunge pe treptele cele mai înalte în conducerea Principatelor), învingea atunci un principiu. De aici survine situația specială a domnitorului Cuza, contemporanii văzând în el nu un șef de stat ci mai degrabă o persoană căreia i s-a încredințat un mandat care îi delimita sarcinile și îi condiționa menținerea la conducere. Așadar domnia lui Cuza a fost socotită un lucru provizoriu, o etapă intermediară spre a se putea mai lesne atinge(fără a mai solicitat bunăvoința Europei) la înfăptuirea dorințelor exprimate de Adunările ad-hoc, reînnoite la Adunarea electivă a Moldovei în ianuarie 1959. Potrivit concepțiilor nutrite de majoritatea oamenilor politici, Cuza trebuia să-și concentreze toate eforturile atât în vederea desăvârșirii Unirii cât și în direcția pregătirii terenului pentru aducerea unui prinț străin.
O altă latură a mandatului face referire la maniera în care a fost ales ales, Cuza fiind desemnat la conducerea statului ca reprezentant al anumitor forțe sociale, liberale,(care au jucat un rol important în realizarea Unirii și înfrângerea elementelor conservatoare) motivate a cere domnitorului să le apere și să le impună interesele în vederea creării condițiilor necesare afirmării lor pe primul plan al vieții politice. Din această perspectivă discursul lui Kogălniceanu(5 ianuarie, 1859, Iași, Moldova) definea de fapt sensul mandatului încredințat lui Cuza: “alegându-te pe tine domn în țara noastră noi am vrut să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește; la legi nouă om nou”. Cuza a înțeles exact ce se aștepta de la el, prin întreaga sa activitate a căutat să dea conținut năzuințelor acelei generații ce-și făcuse un punct de onoare din ridicarea materială și spirituală a țării. Ca urmare a acestui fapt, Cuza a fost mai mult un “militant” decât un domnitor în sensul propriu al cuvântului, a fost mai mult un șef de partidă și nu un arbitru, un moderator între grupările politice așa cum o cereau normele constituționalismului burghez. De aceea în funcție de situația specifică existentă atunci în Principate, el s-a amestecat activ în toate actele de politică internă și externă, având rolul principal în adoptarea reformelor și în purtarea tratativelor cu puterile garante. Tocmai din această pricină Al. I. Cuza n-a putut fi un domnitor constituțional, având în vedere evoluția evenimentelor din întreaga perioadă cuprinsă între 1859-1866 se poate spune că Al. I. Cuza nu a domnit, ci a guvernat. Atât prin trecut cât și prin maniera în care a fost ales, Cuza apărea ca un om angajat de partea acei grupări ce milita pentru consolidarea Unirii prin introducerea de reforme socotite necesare dezvoltării societății românești pe calea progresului. Tocmai în această stare de lucruri trebuie să căutăm germenii mișcării opoziționiste ce s-a născut împotriva lui Cuza.
La sfârșitul anului 1885 și începutul celui următor, reprezentanții burgheziei și moșierimii, nemulțumiți de reformele democratice efectuate de Cuza, au pus la cale răsturnarea lui. O societate secretă creată în acest scop, condusă de mai mulți fruntași liberali radicali speculând și exagerând unele greutăți din ultima perioadă a domniei lui Cuza, și-a intensificat acțiunile de combatere a domnitorului atât în țară cât și în străinătate. Numeroase publicații editate de conspiratori îl prezentau pe Cuza sub numele de “Ioan Alexandru cel Mare”, aluzie evidentă la unele măsuri de autoritate ale domnitorului pe care îl acuzau de “cezarism”. Dar nu era doar acuzația, era amenințarea fățișă cu detronarea! Cum s-ar ajuns în acest punct, cum din domnul Principatelor, Cuza a ajuns a fi unul din oamenii cei mai huliți ai epocii, iar domnia lui a fost considerată de adversari ca o adevărată nenorocire pentru țară? De ce oare a sfârșit prin a fi înlăturat de la conducerea unui stat la a cărui ridicare spre civilizația modernă a contribuit mai mult decât oricare din contemporanii săi?
Acuzaţia de totalitarism a domnitorului era, spun cronicile timpului, adevărată dintr-un punct de vedere şi avea ca suport lovitura de stat din 2 mai 1864 când Alexandru Ioan Cuza a dizolvat parlamentul ţării „deputaţii fiind evacuaţi din sală de un detaşament de militari”. Cei mai mulţi dintre istorici au demonstrat că domnitorul a fost obligat să recurgă la o asemenea măsură extremă. Trecuseră patru ani de la unire, fusese o perioadă în care se reuşise transpunerea în viaţă a unor obiective importante(reorganizarea armatei, înfiinţarea Curţii de Conturi şi Justiţie, unificarea judecătoriilor săteşti, a sistemului monetar, a reţelei telegrafului şi poştei, adoptarea stemei comune a ţării), reforme votate în parlament inclusiv de conservatori. Dar venind însă rândul reformelor cu adevărat fundamentale, conservatorilor opozanţi din parlament li s-au alăturat şi liberalii radicali şi chiar cei moderaţi, aşa încât ori de câte ori se punea în dezbaterea legislativului un proiect de lege ce nu era pe placul acestora, guvernul primea un vot de blam (moţiune de cenzură) fiind nevoit să-şi depună mandatul. În aceste condiţii au căzut douăzeci de guverne şi au avut loc cinci alegeri parlamentare înainte de termen.
Exemplul cel mai concludent în acest sens îl constituie cazul proiectului legii secularizării averilor mănăstireşti. După dezbateri furtunoase, parlamentul l-a respins pe 18 februarie 1863, cu o mare majoritate de voturi şi guvernul Creţulescu a fost nevoit să demisioneze. În octombrie 1863, Cuza îl numeşte în fruntea guvernului pe Mihail Kogălniceanu, mizând pe autoritatea puternică a acestuia, pe ştiinţa negocierii şi puterea de convingere a acestuia. Alegerea s-a dovedit mai mult decât inspirată, căci legea secularizării averilor mănăstirești a trecut. Nu de același rezultat avea să se bucure proiectul Legii rurale(a reformei agrare), pentru că cele trei curente politice principale(conservatorii, liberalii radicali şi liberalii moderaţi), deşi cu viziuni ideologice diferite, s-au aliat într-un bloc opoziţionist majoritar şi au respins proiectul de lege creând, cum spun istoricii, o „criză politică şi constituțională fără precedent”. Proiectul legii rurale depus în aprilie 1864 de guvernul Kogălniceanu pe biroul Adunării împreună cu proiectul legii electorale aveau să fie respinse de majoritatea reacționară, dând un vot de blam guvernului. Conform cutumei, guvernul Kogălniceanu ar fi trebuit să-şi depună mandatul. Simţind că în astfel de condiţii înfăptuirea marilor reforme pe care le avea în plan era pusă în pericol, domnitorul Al. I. Cuza s-a hotărât să pună piciorul în prag, drept care a refuzat demiterea guvernului şi a apelat la măsura extremă de la 2 mai 1864: dizolvarea Adunării(parlamentului). Însă situaţia creată nu putea să rămână aşa, criza politică şi constituţională trebuia rezolvată urgent, prin voinţa poporului.
Iată motivul pentru care are loc cunoscutul plebiscit al lui Cuza din 23-26 mai 1864(stil vechi), supunându-se aprobării electoratului o nouă lege organică, numită de domnitor „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. Era vorba de o nouă Constituţie a ţării!
E bine de punctat că până la plebiscitul în discuţie Principatele unite, funcționau în baza “constituției” creionate de susmenționata convenţie de la Paris(19 august 1858) ce prevedea va fiecare Principat să aibă domnitorul său, cârmuind cu ajutorul miniștrilor și câte o adunare legislativă. E drept că situația fusese oarecum reglementată prin proclamația din 11/23 decembrie 1861, principatele având un singur guvern și o singură Adunare Legislativă, dar această recunoaștere era doar pe timpul domniei lui Cuza. Așadar încă un motiv pentru modificarea legii de bază a tânărului stat. Chemat la urne, poporul a fost într-o majoritate covârşitoare de partea lui Cuza. Statisticile arată clar că din cei 754000 de alegători aflaţi pe listele electorale s-au prezentat la secţiile de votare 90,7%, un număr de 682621 votând în favoarea adoptării legii, 70220 abținându-se, înregistrându-se doar 1307 voturi contra. Conform noii Constituţii, adoptate prin referendum parlamentul ţării devenea, pentru întâia oară aşa cum este şi astăzi, bicameral, constituit din Corpul ponderator(Senatul) şi Camera deputaţilor. De semnalat faptul că noua Constituţie acorda domnitorului privilegii mai largi, Al. I. Cuza dispunea de dreptul de veto (vot hotărâtor), i se acorda dreptul de iniţiativă legislativă, dreptul de a numi membrii în senat.
Potrivit noii legi fundamentale, s-a creat Consiliul de Stat având menirea principală de a elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnitorului. A fost adoptată şi o nouă lege electorală prin care se scădea censul mărindu-se astfel numărul electorilor. Ce era censul electoral? Câtimea(partea) din impozit prevăzut prin legea electorală pentru ca un cetăţean să aibă dreptul de vot. Votul cenzitar(sistem electoral practicat înaintea votului universal) recunoștea calitatea de alegător și implicit a dreptului de vot cetățenilor care aveau un anumit venit anual evaluabil în titluri de proprietate imobiliară(terenuri, clădiri) sau stabilit în funcție de cuantumul impozitelor plătite anual asupra veniturilor încasate. Noua lege electorală stabilea două categorii de alegători, electoratul rural care plătea un impozit anual de 48 de lei şi electoratul urban cu un impozit de cel puţin 110 lei. Noua legea electorală avea un scop bine determinat, creșterea semnificativă a numărului de alegători` cu drept de vot. Cu aceste două legi actualizate(constituţia şi legea electorală) au putut fi adoptate legile reformatoare de care avea nevoie ţara.
După numai trei luni de la plebiscit, pe 14 august 1864, a fost sancționată și promulgată Legea rurală. Atunci domnitorul Cuza proclama: “Claca este desființată pentru de-pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”. Țăranii au fost eliberați de sarcinile feudale precum claca, dijma, podvezile. Se desființau monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile aveau să fie distribuite în funcție de numărul de vite deținute. Legea rurală a permis împroprietărirea a 406429 de ţărani cu 1654964 de hectare de pământ prin despăgubire, ceea ce însemna că pământul primit urma a fi plătit în decurs de 15 ani şi nu putea fi înstrăinat înainte de trecerea a 30 de ani. Alţi 60000 de ţărani au primit loc de casă şi grădină. Țăranii au ajuns să dețină 30% din terenul agricol, bună parte a loturilor lor provenind din moșiile obținute prin secularizarea averilor mănăstirești. Reforma agrară(încheiată în linii mari în 1865) a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, desființând servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului, dar în același timp i-a transformat pe țărani în contribuabili la bugetul de stat, prin împroprietărirea ţăranilor lărgindu-se baza de impozitare, sporindu-se astfel veniturile în visteria statului.
În același context al legilor reformatoare trebuie amintită legea privind organizarea administrativ teritorială a României. Prin adoptarea Legii comunale(31 martie 1864), se puneau bazele organizării moderne a satelor. Conform acesteia, satele şi cătunele au fost grupate în comune rurale, comunele în plase şi plasele în judeţe, organizare în funcţie şi în zilele noastre(mai puţin plasa), cu o întrerupere în perioada comunistă când, după model sovietic, s-a renunţat la plase şi la judeţe fiind înlocuite cu raioane şi regiuni. Potrivit legii adoptate, noile unităţi administrative erau conduse de consilii alese prin vot în fruntea cărora se aflau prefectul la judeţ, pretorul la plasă şi primarul la comună (renunţându-se la ispravnici şi pârcălabi). Nu a fost scăpată din vedere organizarea modernă a activităţii judecătoreşti. Au fost înfiinţate, prin lege, judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, Curtea de apel, Curţile judeţene, Curtea de conturi etc. Tot în acea perioadă de efervescenţă legislativă (1865) au fost adoptate Codul penal, Codul civil şi Codul comercial. Crearea unei armate moderne a fost o preocupare permanentă a domnitorului pentru că pasul următor pe calea marilor înfăptuiri era visul de secole, realizarea independenței naționale.
Dizolvarea Parlamentului reușea să paralizeze acțiunile opoziției determinând vechiul nucleu al “monstruoasei coaliții”. Forma aceasta de protest se născuse la numai trei ani de la înscăunarea lui Cuza. Inițial aclamat, domnitorul Unirii reușea în scurt timp să-şi atragă antipatia clasei politice româneşti, inclusiv a generaţiei paşoptiste. Culmea, Cuza a fost antipatizat atât de către liberali, cât şi de către conservatori, rămânând aproape fără niciun aliat. Mai mult decât atât, felul său de a administra şi mai ales de a se implica autoritar în politica firavului Principat, i-a făcut pe rivalii de moarte să-şi dea mâna numai pentru a-l vedea plecat de pe tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Dizolvarea Parlamentului lovise puternic în capacitățile de organizare a coaliţiei ce lupta împotriva lui Cuza, dar din păcate doar pentru o scurtă perioadă de timp, căci în prima parte a anului 1865 radicalii şi conservatorii se reunesc, ajungând la un acord în ceea ce privește problema succesiunii lui Cuza. Dacă până atunci părțile oscilau între a-l substitui pe Cuza cu un domn pământean sau prinț cu origini străine, în iunie 1865 fruntașii radicali și conservatori semnaseră deja un angajament prin care se obligau “în caz de vacanță a tronului” să lupte pentru aducerea unui prinț străin. Unii cercetători ai problemei sunt înclinați să creadă că această înțelegere a jucat un rol esențial în reconstituirea coaliției.
Motivaţia la vedere nu lua nicidecum în calcul binefacerile legilor adoptate ci specula pericolul instaurării unei dictaturi unipersonale. Evident este faptul că grupările din coaliţie se temeau că interesele lor politicianiste şi economice erau puse în pericol de continuarea reformelor începute de Cuza. Pe lângă amenințarea mincinoasă cu dictatura, Cuza mai era acuzat că ar fi omul ruşilor şi că ar fi intenţionat să aducă pe tronul Principatelor Unite un prinţ din familia imperială stăpână la Petersburg.
Uimește și astăzi graba cu care va acționa monstruoasa coaliție. Sfârșitul domniei lui Cuza era previzibil, însuși domnitorul își făcuse cunoscută intenția de de a părăsi benevol tronul. Mai întâi într-o scrisoare adresată protectorului său Napoleon al III-a în octombrie 1865 Cuza scria cu dezamăgire: „Voi reintra bucuros în viața privată părăsind un tron pe care nici nu l-am visat, nici nu l-am căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioților mei și pe care nu l-am acceptat din prima zi decât ca pe o grea sarcini”. Domnitorul era decis să abdice la 8 martie 1866, implinindu-se exact 7 ani de la intrarea sa în București. Mai mult decât atât, Cuza își făcuse în repetare rânduri cunoscută intenția de a părăsi tronul. Coaliția rămânea neîncrezătoare, considerând că aceste dezvăluiri nu au decât scopul de a-și consolida “dinastia”, acuzat fiind domnitorul că ar dori a pune în scaun domnesc pe unul din fiii săi. Nici dezvăluirea publică a intenției abandonării tronului din mesajului de deschidere a Camerei din 5/17 decembrie 1865 nu este corespunzător receptată de membrii coaliției. Cuza declara atunci solemn că indiferent de poziția sa în stat, “fie în capul țării, fie alături” se angaja să respecte “marile interese ale României”, cu asigurarea fermă că niciodată propria-i persoană “nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare a fost fericit a contribui”.
Față de asemenea atitudine care moralmente îl propulsa pe domnitor deasupra contemporanilor săi, stăruie și astăzi câteva întrebări. De ce făptuitorii actului de la 11 februarie 1866, fruntașii și părtașii efemerei “coaliții monstruoase” nu au așteptat și nu au acceptat sfârșitul benevol, natural al acestei greu încercate dar rodnice domnii? Ce îi îndemna pe conspiratori să se grăbească? Răspunsul este evident, teama! Teama că printr-o retragere din proprie inițiativă domnitorul și-ar fi asigurat o popularitate sporită, “o aureolă dacă care nu le-ar fi zădărnicit planurile mai apropiate, le-ar fi putut în schimb încurca aceste planuri mai încolo, după câtva timp de exil benevol”. Coaliția considera că nu era suficient ca domnitorul Cuza să abdice, abdicarea nu trebuia să se producă atunci când principele și-ar fi dorit, ci în momentul în care actul nu putea pune în primejdie interesele și securitatea națională, pentru că plecarea voluntară a lui Cuza ar fi îngăduit restabilirea stării de lucruri anterioară anului 1859. Așadar motivația bruscării evenimentelor face referire la grija conservării Unirii, a eliminării factorilor de risc pe care i-ar fi generat retragerea benevolă a alesului națiunii din 1859. Sunt argumente prea insistent vânturate de făptuitorii actului din 11 februarie.
Nu încape îndoială că inițiatorii au gândit deopotrivă ambele faze ale mișcării, distructivă și constructivă, și-au luat minime măsuri de precauție spre a înlătura ori măcar pentru a reduce efectele nedorite ale hazardului. Pentru prima etapă preparativele fuseseră făcute în țară sub îndrumarea discretă a lui C. A. Rosetti, pentru cea de-a doua, desfășurată mai ales în afara granițelor răspunderea și-a asumat-o Ion C. Brătianu, beneficiind de sprijinul consistent al lui I. Ghica, Din. A. Sturdza, Dim. Ghica, I. Cantacuzino, Ion Bălăceanu, etc. Cum s-au petrecut lucrurile în noaptea detronării se știe destul de bine. Coaliția a,acționat în manieră strict conspirativă, cu concursul decisiv al unităților militare ale garnizoanei capitalei. Complotiștii au reușit mai ușor decât s-au putut aștepta să înfăptuiască cel dintâi obiectiv. Ostilitățile s-au desfășurat la adăpostul nopții, fără știrea, necum participarea maselor, ba în condițiile unei discreții totale, sugerată de înfășurarea cu fân a roților tunurilor aduse în jurul Palatului. Momentul arestării a fost depășit cu bine, grație și reacției nonviolente a domnitorului captiv, îndreptățind observația de mai târziu “era prea mare patriot pentru a nu ceda cu eleganță”.
Dar faptul că înlocuirea domnului ales de țară în 1959 cu un prinț străin nu a fost sincronizată cu detronarea pune sub semnul întrebării sinceritatea demersului coaliției. Nu se îndeplinea obiectivul esențial al etapei constructive, tronul era vacant, țara nu avea principe. Analiștii istorici consideră că declanșarea complotului înainte ca făptuitorii să se fi asigurat de viabilitatea și credibilitatea unei candidaturi străine la tronul rămas vacant dovedesc lămurit că demersurile nu erau de natură diplomatică, ele urmând doar o primă fază a discuțiilor preliminare. Nu e element de noutate pentru istorici, știut fiind faptul că parte însemnată a coaliției lucra pentru întoarcerea la domnia pământeană. Ion Ghica este politicianul care aduce în discuție desemnarea viitorului domn al țării în persoana contelui Filip de Flandra, dar oare coaliția nu avea cunoștință că acesta era potențial moștenitor al tronului Belgiei? De altfel judecând după corespondența diplomatică prilejuită de decizia noilor autorități de la București, Leopold regele Belgiei s-a arătat surprins de opțiunea guvernului provizoriu român, și, protocolar și-a detașat fratele de spectrul aventurii, motivând că acesta se afla în drum spre Italia, într-o călătorie proiectată de mai multă vreme, deci, în neputință a accepta oferta românească. Iată cum un voiaj a valorat mai mult decât o coroană!
Locotența domnească a funcționat din clipa abdicării forțate a lui Al. I. Cuza, cei trei membri ai ei Lascăr Catargiu(reprezentant al Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu(reprezentant al Țării Românești și al liberalilor), colonelul Nicolae Haralambie(reprezentant al armatei) fiind foști prieteni ai domnitorului, trecuți evident în tabăra monstruoasei coaliții. Cum locotenența domnească nu era recunoscută internațional, dușmanii Unirii stând la pândă, devenea urgență de stat găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia tronul României. După refuzul lui Filip de Flandra, pe data de 19 martie Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Düsseldorf pentru a încerca să obțină acceptul principelui Carol Ludovic de Hohenzollern de a deveni domnul României. Acțiunea diplomatică e sortită reușitei, locotenența domnească încheindu-și mandatul la 10 mai 1866, o dată cu depunerea jurământului de către domnitorul Carol I.
A fost necesară sau nu abdicarea lui Cuza? Detronarea forțată a lui Al. I. Cuza, eveniment cu serioase implicații pe plan intern și european ridică încă cercetătorului serioase dificultăți și semne de întrebare, neclarități ivite nu doar din complexitatea problemei ci și din explicațiile ce au fost date de vechea și noua noastră istoriografie în legătură cu rațiunile ce au stat la baza actului, evenimentului din 11 februarie 1886. Istoricilor le revine încă extrem de dificilă sarcină atunci când trebuie să judece actul de la 11 februarie. Încheierea domniei lui Cuza era necesară, dar nu în maniera brutală în care s-a realizat. Lovitura de stat, actul istoric de la 11 februarie 1866, împingea în afara scenei politice românești dar și în afara hotarelor țării pe întâiul Domn al Principatelor, terfelit fiindu-i mandatul,celor 7 ani de cârmuire, mandat cu realizări ce ar fi pretins mai multă înțelegere , dacă nu cumva chiar recunoștință din partea infidelilor săi colaboratori. Memorabile rămân cuvintele domnitorului când în drumul său spre exilul din Germania s-au oprit la Cotroceni: “Să dee Dumnezeu să-i meargă țării mele mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România”.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Leonid Boicu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub – Cuza Vodă in memoriam(Editura Junimea, Iași,1973); Ion N. Oprea – Cuza Vodă Domnitor(Lohanul, Nr. 1/2011); Marin Mihalache – Cuza Vodă(Editura Tineretului, București, 1967); Dumitru Vitcu – 11 februarie 1866 : hermeneutica unei pretinse revoluții(Anuarul Institutului de Istorie “A. D. Xenopol”, Tom. XXIX, 1992); Oltea Rășcanu Gramaticu – Alexandru Ioan Cuza și demnitatea națională(Editura Sfera, Bârlad, 2011); Magazin istoric(Nr. 5/1973); Wikipedia.org;
