Personalitate de o complexitate rar întâlnită în istoria spiritualității universale, istoric, publicist, orator, pedagog, om politic, scriitor, pasionat educator al poporului(a fost întemeietorul primei universități populare din țara noastră), autor al unei opere care covârșește și numai privită sub raport cantitativ, ea însumând după estimări incomplete peste 1200 de cărți și mai mult de 2500 de articole. Doctor Honoris Causa și membru al multor universități, academii și societăți științifice din străinătate, poliglot de anvergură, cunoscând la perfecție toate limbile de moderne de circulație mondială precum și multe dintre limbile antichității. Nicolae Iorga a impresionat și impresionează prin vastitatea și diversitatea preocupărilor intelectuale, prin adâncimea gândirii, prin uriașa putere de muncă, prin strălucirea însușirilor sale de cercetător și creator, dar deopotrivă prin patriotismul său fierbinte care și-a pus pecetea pe întreaga sa activitate.
Cu calități excepționale de reținere și pătrundere, cu pasiune înnăscută de cunoaștere, copilul apoi adolescentul fi-va elev al școlilor din Botoșani și Iași înaintând grăbit spre învățătură. În toamna lui 1888 Nicolae Iorga era student al Universității din Iași, un an mai târziu, la 18 ani și jumătate își lua toate examenele de an și primea dispensă din partea Ministerului Educației a susține cu doi ani mai devreme examenele anului terminal, drept care în 1889 părăsea licențiat facultatea unde avusese între profesori pe înaintașul său întru cugetare și scriere istorică A.D. Xenopol. Anului 1890 îi e dat să-l cunoască pe Iorga printr-o seamă de versuri și studii de critică și istorie literară… Se părea că într-acolo se îndrepta pasiunea tânărului mânat de dorința de afirmare dar și de nevoia de comunicare, de împărtășire, de destăinuire spirituală. Dar același 1890 e anul în care Iorga descinde în Italia, ca student al Școlii Practice de Înalte Studii(Hautes Etudes). Cu folos va urma riguroase seminarii de metodă a cercetării istorice, beneficiind de îndrumarea unor maeștri precum abatele Louis Duchesne, Gabriel Monod, Charles Bemont, V. Langlois. Acesta din urmă este cel ce a întrebat pe Iorga: “Dumneata ai mai citit documente vechi?” sugerând astfel tânărului român cercetarea scrisorilor lui Philippe de Mézières, aflate în biblioteca Arsenalului. Din sfatul luminat al acestui savant se vor trage o serie de preocupări hotărâtoare pentru întreaga carieră științifică a lui Iorga. Din cercetarea laborioasă a acelor acte(conținând detalii despre viața și gândirea cancelarului regelui Ciprului în prima jumătate a secolului al XIV-lea) a rezultat articolul “Une collection de lettres de Philippe de Mézières” preluat într-una din marile reviste ale timpului “Revue historique”. Personajul acesta și acțiunile sale cu largi implicații l-au fascinat într-atât de mult, încât a devenit subiectul tezei susținute de Iorga la Hautes Etudes. Cu această lucrare Iorga își începea cu adevărat activitatea de istoric cu studii de istorie universală, de istoria Franței, dar în același timp de istorie a unei regiuni și a unor probleme ce aveau să-i rețină atenția timp îndelungat.
Studiile sale nu se încheie în Franța, după susținerea dizertației cu tema amintită dar înainte de publicarea întinsei lucrări de diplomă, Iorga se înscrie în programul de pregătire a doctoratului la Universitatea din Berlin. O va părăsi însă repede, refuzând să jure, conform obiceiului, că nu fusese ajutat de nimeni în elaborarea tezei, fapt adevărat, dar interpretabil de vreme ce de ajutor beneficiase dar nu la conceperea ci la scrierea, redactarea ei în limba germană. Și-a susținut doctoratul la Leipzig în fața unui juriu din care făcea parte unul din cei mai mari istorici germani, Karl Lamprecht. Își impresiona comisia de examinare cu bogăția de informații extrase din vechi documente de arhivă referitoare la “Thomas III, marquis de Saluces”, senior italian de cultură franceză și autor al romanului ”Cavalerul rătăcitor”. Iorga își structurale studiul “istoric și literar” prezentând inedite fragmente din manuscrisul romanului.
Cariera didactică şi-o începe la 25 de ani, fiind numit profesor la Universitatea din București, Catedra de istorie. Este perioada în care Iorga muncește enorm, conferențiază la Ateneul Român, precum şi la alte instituții culturale însemnate din țară, publică numeroase scrieri, fapt pentru care după doar doi ani, 1897, este numit membru corespondent al Academiei Române. Urmează o etapă la fel de prolifică din punctul de vedere al cercetării şi publicării a numeroase studii şi lucrări în volum, având totodată numeroase colaborări cu reviste de specialitate din țară şi din străinătate. Drept recunoaștere a strădaniilor sale, pentru imensa contribuție la cunoașterea trecutului istoric şi cultural al neamului românesc, la doar 38 de ani, era ales membru activ al celui mai prestigios for cultural român, Academia Română. Momentul 1918 l-a găsit pe inimosul patriot Iorga militând prin numeroase conferințe şi luări de poziție pentru victoria poporului român în lupta de reîntregire națională, atitudinea sa favorabilă Unirii fiind bine conturată prin lucrări istorice cu privire la apartenența Transilvaniei la România. Cât adevăr avea Ion Agârbiceanu când afirma: „Scrisul domnului Iorga era menit pentru sufletul românesc de pretutindenea. Nu voi greși de voi spune că prin scrisul lui Iorga se deștepta mai întâi mândria noastră națională”. Atât de mult şi-a dorit unitatea națională, încât şi-a făcut din aceasta un deziderat într-un moment special al vieții sale.
După Marea Unire, academicianul Nicolae Iorga a fost ales deputat şi apoi președinte al primei Adunări a Deputaților din România recent reunită, iar la împlinirea a 50 de ani de viață, face un dar deosebit vieții culturale românești: înființează Școala română de la Fonteney-aux- Roses lângă Paris. Este sărbătorit la acest moment aniversar în țară şi străinătate, prilej cu care este editat un volum omagial despre viața şi activitatea sa. În anul 1923, înființează Fundația Iorga, pentru care donează casa şi biblioteca sa din București, iar peste un an organizează şi conduce primul congres internațional de bizantinologie care are loc în București. Manifestarea a avut un succes cu rezonanță europeană. Neobositul cărturar a împletit numele său cu istoria, căci perioada premergătoare celei de-a doua conflagrații mondiale şi-o dedică exclusiv trudnicei jertfe de cercetare şi punere în lumină a multor pagini strălucite din istoria şi civilizația românească. Călătorește şi conferențiază neobosit în toate țările europene, primit fiind cu fast de mari universități care-i decernează distincții academice. Bunăoară, în 1930, îl găsim pe Nicolae Iorga la Oxford, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa.
Cam așa arată pe scurt viața plină de realizări a savantului Nicolae Iorga. Dar simultan cu aceste responsabilități pe tărâm administrativ şi politic, Iorga publică ca o erupție de vulcan activ parte din cărțile sale, o veritabilă capodoperă a culturii românești. Ca să facem trecerea spre activitatea de cercetare, trebuie să subliniem că încă din perioada studenției la Paris, Iorga începuse investigațiile de arhivă privind istoria românească. Uneori ca simplu turist, ori ca student la Școala Practică de Înalte Studii din Paris sau doctorand la Universitatea din Leipzig, ca cercetător al arhivelor din Dresda, Nurnberg, Munchen, Innsbruck, Oxford, Roma, Neapole, Florența, Veneția, Geneva, Milano, Dubrovnik, Iorga lăsase în cercurile științifice ale anilor 1890-1900 amintirea unui tânăr ce ducea pasiunea studiului până la refuzul oricărei distracții zilnice, până la curiozitatea nesățioasă, capabil să descifreze orice document în orice limbă veche sau nouă, romantică sau germanică. Erudiție neașteptată la o vârstă situată mult sub 30 de ani!
Nu e o taină pentru nimeni că cercetările de arhive întreprinse de Nicolae Iorga au lărgit baza documentară a istoriei naționale și au îngăduit înțelegerea ei . Munca sa de editor de izvoare documentare sugerează prin rezultatele ei amploarea efortului. Documente externe, adunate din toate marile arhive ale Europei, documente interne aflate în satele cele mai îndepărtate, pisanii de biserici, inscripții săpate pe cele mai felurite obiecte, însemnări pe cărți, izvoare narative, totul va fi reunit în volume ale seriilor sale proprii, “Acte și fragmente”, “Studii și documente”, totul va fi trimis spre cuprindere în publicații de specialitate ori în atâtea și atâtea reviste ale vremii. În această căutare cu răbdare și migală se regăsește acel sentiment al datoriei prezent în toate acțiunile sale, dar și bucuria contactului cu ineditul care-i deschidea o perspectivă nouă asupra vieții unei epoci. Este tocmai ce explică interesul său deosebit pentru corespondența particulară, jurnalele intime, hârtiile de familie, resturi umile ale unei vieți dispărute, care-l ajutau să reconstituie o atmosferă, o psihologie, o stare de spirit. Există fără îndoială în istoria erudiției cercetători care au publicat tot atâtea izvoare ca Iorga(poate chiar mai multe), dar e cu totul rar ca savanți atât de preocupați ca dânsul de construcția istorică și atât de îndreptat spre sinteză, să fi sacrificat într-o atât de mare măsură din timpul lor acestor activități de explorare în arhive și editare de documente. Realizăm că cercetarea nu era doar un exercițiu fie el și de nivel academic, presupunea documentare temeinică, analiză logică, analiză critică a surselor, analiză axiologică a documentelor cu reconstrucția și analiza sistemelor de valori ale perioadei studiate, analiza praxiologică a surselor clarificând valoarea documentelor. Nici etapa de elaborare a lucrărilor științifice sau editarea în volume tipărite nu sunt stadii, faze lesne de parcurs, toate aceste secvențe fiind consumatoare de timp și energie. Dacă există lucrări de mai multă acribie(exactitate în cercetarea științifică), studii elaborate desăvârșit, cercetări mai riguroase scrise înaintea lui, nimeni nu a mers atât de departe cu înțelegerea faptelor în cunoașterea vechii societăți românești. Aportul său e imens și nu e vorba de trecerea istoriografiei românești într-o nouă etapă de dezvoltare, de un bun câștigat, de lucrări care și-au împlinit rolul înnoitor și pe care le poți așeza pe rafturi de biblioteci, e mai cu seamă constatarea că această operă rămâne vie, iar istoricii interesați de trecutul românesc sunt datori să revină permanent la ea.
Medievist de formație și de vocație, Nicolae Iorga a îmbrățișat în istoria românească(ceea ce va face și în istoria universală) toate epocile, de la cele mai vechi ale strămoșilor îndepărtați până la evenimentele aparținând istoriei contemporane lui. Neîngrădită în timp, cercetarea sa istorică nu era limitată la unul sau altul din aspectele vieții sociale. Relații agrare, meșteșuguri și negoț, dezvoltare urbană, instituții, fapte politice și culturale, totul îl interesa. Contribuția sa este prețioasă în toate aceste domenii. Interesul său se îndrepta cu precădere spre studiul ideilor și al stărilor de spirit, al mentalităților colective și individuale, al felului în care toate acestea se concretizează în acțiunea politică. Este ceea ce explică locul atât de însemnat pe care îl ocupă în opera sa istoria culturii, cu tot ce poate cuprinde ea, literatură, artă, învățământ, curente de idei, etc. Atragem atenția că era interesat deopotrivă de arta și literatura populară, că în căutarea unității vieții spirituale a avut ideea fecundă de a urmări arta și literatura în “sinteze paralele”. Adăugăm că preocupările sale de istoria culturii, legate intim de concepția sa istorică, aveau și alte mobiluri. Ele constituiau pe de o parte mijlocul sigur de a pune în valoare capacitatea de creație a poporului român, iar pe de altă parte un mod de afirmare a valorii unei tradiții.
Articole pe teme speciale, mari studii închinate unor probleme fundamentale, monografii ale domniilor principale, sinteze pe aspecte ale dezvoltării istorice(comerț, armată, biserică, etc.) îmbogățesc într-un ritm amețitor cunoștințele despre trecutul românesc. Rolul său în istoriografia noastră a fost exprimat de George Călinescu: “Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei”. Cunoscând că nimeni altul trecutul de lupte și de creație al românilor, pentru că îl cercetase ca nimeni altul până la el, Nicolae Iorga și-a prețuit și și-a iubit țara nu numai pentru că era a lui, ci pentru că în laboratorul intelectual al savantului ea apărea drept unul din factorii de seamă ai istoriei și culturii europene. De pe temeiul nezdruncinat al acestei convingeri, Iorga a constatat cât de puțin erau cunoscute peste hotare trecutul și creațiile poporului său. Încredințat că istoricului îi revine rolul activ de a participa cu argumente științifice fundamentate pe documente la lupta pentru afirmarea țării lui, Iorga a elaborat un plan complex de informare peste hotare asupra rolului românilor în istoria lumii și a contribuției lor la civilizația mondială.
I se atribuie lui Iorga meritul de a fi fost mesager al științei românești, încă din 1894, reputația lui îl recomandă cercurilor de specialitate de peste hotare drept savantul român cu cea mai completă și mai nouă informație pentru a scrie despre istoria poporului român dar și despre popoarele din sud-estul european. Karl Lamprecht i se adresa în 1904 pentru alcătuirea volumelor de istorie a românilor spre a fi inserate în seria “Istoria statelor europene” de a cărei publicare de ocupa. Lucrarea lui Iorga apare peste un an, în două volume însumând aproape 1000 de pagini. Excelent primită peste hotare, apelurile solicitând colaborarea lui Iorga se înmulțesc. În 1907 o “Istorie a Imperiului Bizantin” în limba engleză apare la Londra. Între1908-1913 cinci tomuri de peste 2600 de pagini formează în aceeași serie a lui Lamprecht, Iorga trimițând spre publicare “Istoria Imperiului Otoman”. Informația, spiritul de sinteză și puterea de muncă impresionează pe Helmolt care îi cere capitole despre români, bulgari, unguri, albanezi pentru volumul IV al “Istoriei universale”(Leipzig, 1919) și îl numește pentru capacitatea sa de a mistui atâtea informații “românul cu stomacul de aramă”. Reviste științifice reputate precum “Byzantinische Zeitschrift” din Munchen, “Revue historique” din Paris, îi cer colaborarea. Istoricul român a colaborat cu cei mai importanți istorici europeni ai vremii, menționăm aici doar pe Charles Bémont, Henri Grégoire, Henri Focillon, Charles Diehl, Harold Temperley, Steve Runciman, Alf Lombard, Angelo Pernice, Vittorio Lazzarini, Ferdinand Lot, Robert William Seton-Watson.
Publicarea de lucrări științifice în străinătate și în special despre istoria, arta, literatura poporului român, răspundea unor intenții precise ale profesorului Nicolae Iorga. Nu renunțase la prezentarea rezultatelor cercetărilor sale mai întâi în mediul științific românesc, nu abandonase nici istovitoarele călătorii în cele mai îndepărtate unghere ale țării pentru a conferenția nu numai în fața publicului savant ci mai ales în sălile arhipline de iubitori de cultură, muncitori, învățători, profesori, funcționari, țărani. Iată tot atâtea motive pentru care alegea să se adreseze străinătății prin lucrări în franceză, germană, italiană, engleză, daneză, suedeză, armeană, cehă pentru a facilita înțelegerea și cunoașterea culturii țării sale. Prima lui sinteză istorică românească apare în limba germană în 1905, o altă va apare în 1911, iar în 1920 dă tiparului “Istoria Românilor și a civilizației lor” la Paris, republicată în engleză la Londra(1925), în italiană la Milano(1928), în germană la Sibiu(1929). În 1921 Iorga publica “Istoria artei românești vechi”, o carte care venea să demonstreze străinătății că arhitectura clădirilor domnești, boierești, negustorești și țărănești ale poporului românesc nu e o imitație răzleață, ci e manifestare progresivă pe baza realităților naționale, locale, un concept unitar și armonios. Nu a neglijat avea categorie de izvoare reliefând relațiile călătorilor străini cu provinciile românești, cercetarea laborioasă a acestor documente fiind pusă în valoare prin publicarea “Istoriei românilor prin călători” în nu mai puțin de 4 volume. În 1935-1936 vede lumina tiparului “La place des Roumains dans l’histoire universelle” În 1937 începe publicarea în limba franceză a sintezei “Istoria Românilor și a umanității orientale” al cărei ultim volum(al unsprezecelea) va apare postum, în 1945. Continuă revărsare de energie, mii de pagini scrise pentru ca poporul din mijlocul căruia se ridicase să fie văzut, cunoscut, apreciat cu toată istoria și cultura sa. “Tot pentru a se ști că suntem pe lume și noi“ se zorea Iorga a umple tomuri cu dovezi din înscrisuri vechi aflate în biblioteci, arhive din țară și străinătate. În ceea ce privește istoria românească, producția sa continuă să fie considerabilă atât din punct de vedere cantitativ în raport cu propriul ritm de elaborare, cât și din punctul de vedere al interesului științific, în raport cu propria producție anterioară. Cele două reviste ale sale “Revista istorică”(întemeiată în 1915) și “Buletinul” devenit în 1924 “Revue historique de sud-est europeen”, alături de “Memoriile Academiei Române”, “Buletinul Comisiei monumentelor istorice”, amândouă aflate sub direcția sa, toate aducând în fiecare fasciculă numeroase articole semnate de savantul nostru.
Cercetările de istorie universală ale lui Nicolae Iorga sunt poate chiar mai însemnate decât cele de istorie românească. Contribuția la dezvoltarea studiilor bizantine deosebit de bogată va culmina în 1934 cu publicarea celor trei volume de “Histoire de la vie byzantine”, urmată de “Byzance apres Byzance”(1935). Mai avea o temă fertilă, aceea a reactualizării și intensificării unor vechi legături internaționale ale poporului român. Istoria relațiilor noastre cu alte popoare, e tema pe care o va detalia în lucrări complete, comunicări, articole comemorative. Relațiile cu Suedia(1910), Iugoslavia(1913), Albania(1915), Bulgaria(1915), Franța(1917), Rusia(1917), Grecia(1921), Polonia(1921), Italia(1923), cercetate și prezentate în ediții românești și străine, au fost tot atâtea mesaje de prietenie pe care savantul le afișa în misiunile sale culturale , oferind astfel fiecărei țări darul unui trecut comun evocat cu simpatie, ca bază a relațiilor viitoare. Cu informația largă de care dispunea și puterea de muncă uriașă, profesorul putea dărui popoarelor prietene chiar lucrări despre propria lor istorie, uneori scrise pentru întâia oară. Prin volumele publicate despre Turcia(1908-1913), Veneția(1912-1914), Statele balcanice(1913), Franța(1919), Albania(1919), Rusia(1919), Armenia mică(1930), Cipru(1931),
aceste țări primeau o dată cu cercetările istoricului român(conturând imaginea istoriei lor) și mărturia interesului poporului nostru pentru relații de colaborare, căci nu uităm rolul lui Iorga în politica internă și externă. Interesant este faptul că delegația albaneză s-a prezentat la Conferința de Pace de la Versailles(1919) luptând la masa negocierilor pentru recunoașterea independenței sale și menținerea integrității teritoriale aducând argumente tocmai din istoria țării scrisă de Iorga.
Avem aici un întreg șir de lucrări în care izbește interesul pentru situația populațiilor autohtone. Stăruitor, pas cu pas, Iorga pregătea terenul pentru o istorie universală.Paralel cu acestea Iorga lucrează intens la un alt șir de volume referitor la “Chestiunea Dunării”, “Chestiunea Rinului”… Îi urmează o masivă “O istorie literaturilor romanice”(3 volume) și “Cărți reprezentative în istoria omenirii”(5 volume), la scurtă distanță în timp piața editorială este invadată de “Dezvoltarea instituțiilor politice și sociale ale Europei”(1920-1922), “Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne și contemporane”(1921-1923) și “Istoria artei medievale”. Toate aceste lucrări nu erau decât “prolegomene”(cum de definea Iorga), adică părți introductive ce precedau expunerea propriu-zisă a celei mai mari opere a vieții sale. “Încercare de sinteză a istoriei omenirii” în patru volume masive, cu un total de 2000 de pagini avea să fie publicată la Paris cu o amețitoare repeziciune(1926-1929), Iorga turnând în tipare proprii întreaga dezvoltare a umanității “de la epoca preistorică până în zilele noastre”.
Să aruncăm o privire și în zona literară, să arătăm în câteva cuvinte că Iorga a lăsat urme semnificative, creația sa fiind orientată spre critică și istorie literară, memorialistică(Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost), dramaturgie (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Assisi și altele), poezie(Poezii, Poeme).
Criticul literar Nicolae Iorga a avut o activitate extrem de vastă și intensă, profund marcată de propriile convingeri ideologice și naționale. Rezultatul unor profunde cercetări sunt “Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea‘, “Istoria literaturii române contemporane” lucrări masive în care analizează evoluția scrisului românesc. Deși formația sa de bază era cea de istoric, Iorga a analizat literatura vremii nu dintr-o perspectivă pur estetică ci prin prisma unității sociale și morale a operei de artă. Iorga a respins vehement principiul “de artă pentru artă”, și modernismul radical, pe care le considera străine pentru sufletul românesc. Iorga a crezut cu tărie că rolul intelectualului nu este doar de a produce cultură, ci de a forma noi și noi generații de autori care să scrie corect, cu simț de răspundere și în spiritul valorilor naționale. Prin intermediul revistelor pe care le conducea(Semănătorul, Neamul românesc, Neamul românesc literar, Cuget clar, Floarea darurilor, etc.) sau la care scria activ, Iorga a funcționat ca un filtru critic nimicitor dar formator. Conferințele radio “Sfaturi în întuneric”(1931-1940) erau forma cea mai directă de îndrumare publică a tinerilor scriitori. jurnaliști, studenți, oferind lecții de stilistică, etică literară. Apoi cursurile de la Văleni, școala de vară, transformată într-un adevărat centru cultural, loc de pelerinaj pentru tinerii intelectuali.
Toate acestea pentru că profesorul Iorga a înţeles importanţa alfabetizării şi ridicării prin cultură a poporului român, pentru aceşti oameni simpli a înfiinţat şi editat ziare şi reviste timp de decenii, pentru apărarea drepturilor lor a intrat în politică şi şi-a asumat eşecul guvernării sale în care nu a putut să-i ajute pe cei care aveau nevoie de sprijinul guvernului său. Trebuie să subliniem încă o dată că Iorga a fondat biblioteci şi atenee populare(nu doar Universitatea Populară de la Vălenii de Munte), a întemeiat institute de cercetare în Bucureşti: Institutul de Studii Sud-Est Europene, Fundația culturală pentru studenți „Nicolae Iorga”, Institutul de Bizantinologie, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, a așezat bazele unor instituţii de cultură româneşti în străinătate precum Școala Română de la Fontenay-aux-Roses(Franța), Casa Romena(Veneţia), Institutul Român de Arheologie din Saranda(Albania). A fost membru corespondent al Academiei sârbe (1908), membru de onoare al Reale Deputazione di Storia Patria, Veneția (1911), membru corespondent al Ateneo Veneto (1912), membru corespondent al Institutului Franței-Académie des inscriptions et belle lettres (1919), al Academiei din Stockholm (1923), al Academiei poloneze din Cracovia (1925), al Societății de geografie din Lisabona (1926), al Istituto Veneto (1928), al Academiei Nazionale dei Lincei-Roma (1931), al Academiei cehe (1931), al Academiei degli Arcadi-Roma (1932), membru asociat al Academiei de inscripții din Paris (1932), membru corespondent al Academiei armene San Lazzaro din Veneția (1934), al Academiei poloneze (1935), al Academiei Stanislas din Nancy (1936), membru corespondent al Academiei din Chile (1937), membru al mai multor societăți: de istorie din Liov, de studii bizantine din Atena, al Institutului slav din Londra, al Institutului slav din Praga.
„E de neconceput, citindu-i bibliografia, să crezi că a mâncat, a dormit, a întemeiat o familie, a alcătuit un minister, a ținut jurnale şi a predat cursuri. N-a lipsit de la nici o ședință parlamentară ori academică, de la nici o comemorare, de la nici o împărțire de premii, că a fost prezent sub trei regi în toate domeniile de activitate şi gândire, nu s-a dat în lături de a ține vreun discurs ori a publica o broșură, că a străbătut lumea şi a uimit-o”.(Nicolae Steinhardt) “Apostolul neamului” a fost supranumit în timpul vieții datorită eforturilor uriașe de trezire a conștiinței naționale, a promovării culturii în rândul maselor. “Voltaire al culturii române‘ l-a numit G. Călinescu afirmând că Iorga a jucat în cultura română “rolul lui Voltaire”, fiind implicat în toate dezbaterile epocii, dominând viața intelectuală românească. “Specialistul total”, uimind cu capacitatea sa de a scrie cu autoritate științifică în domenii extrem de diverse, de la istorie medievală, bizantinologie, istorie a artelor, până la critică literară și filosofie. “Forță a naturii”, spuneau contemporanii despre Iorga, descriind astfel energia sa intelectuală fenomenală și ritmul de lucru care i-au permis(cum spunea și în deschiderea materialului) să publice peste 1000 de volume. “Curajosul intelectual al națiunii”, l-a numit Rădulescu-Motru subliniind că Iorga a întrupat puterea de muncă și originalitatea unui geniu român. “Patriarh al culturii române”, e un supranume caracterizând autoritatea morală, longevitatea și dimensiunea titanică a operei sale care a acoperit toate domeniile spiritului românesc(și nu numai). Mai trebuie să ne întrebăm după toate cele spuse ce reprezintă pentru noi Nicolae Iorga? E Profesorul, Istoricul, e Românul care a câștigat prin știința și opera lui o întinsă și înaltă recunoaștere din partea lumii științifice mondiale pentru sine și pentru poporul său, Nicolae Iorga e una dintre cele mai mari personalități din istoria culturii și politicii românești, recunoscut la nivel mondial ca savant enciclopedist.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie : Ștefan Meteș – Activitatea istorică a lui Nicolae Iorga(Editura Pavel Suru, București, 1921); B. Theodorescu – Nicolae Iorga : 1871-1940 : biobibliografie(Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976); Petre Țurlea – Nicolae Iorga : o viață pentru neamul românesc(Editura Pro Historia, București, 2001); Magazin istoric(1971), Analele R.S.R(1971); www.mnri.ro
