La fiecare 24 ianuarie, când România își amintește de actul istoric al Unirii Principatelor, la Solești, în județul Vaslui, istoria capătă chip și emoție. Aici, la complexul mortuar din satul copilăriei sale, este pomenită Elena Cuza, Prima Doamnă a României, alături de soțul ei, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii. O slujbă simplă, dar încărcată de sens, adună an de an localnici, elevi, profesori și oameni care simt că au o datorie morală față de o femeie pe care o descriu drept „blândă și iubitoare de țară”.
Elevii Școlii Gimnaziale Solești pregătesc un program artistic, iar, la final, oamenii se prind în Hora Unirii. Nu este doar un gest simbolic, ci o formă de recunoștință față de Elena Cuza, femeia care, deși a trăit adesea în umbra marilor decizii politice, a influențat profund destinul social și moral al României moderne.
Elena Rosetti s-a născut la Iași, la 17 iunie 1825, într-o familie boierească de prestigiu, fiind fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu și a Ecaterinei Rosetti-Solescu, descendentă a familiei Sturdza. Deși originile sale sunt legate de capitala Moldovei, primii ani de viață i-a petrecut la moșia părinților de la Solești, loc care avea să-i rămână definitiv în suflet și unde, peste decenii, își va dormi somnul de veci.
Destinul ei se leagă indisolubil de Alexandru Ioan Cuza și de momentul fondator al statului român modern. Unirea Principatelor Române, realizată prin dubla alegere a lui Cuza la 5 ianuarie 1859, în Moldova, și la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească, a adus-o pe Elena Cuza în postura de Primă Doamnă a României. Discretă și rezervată, ea a ales, la îndemnul soțului, să se retragă din viața publică, plecând în 1860 la Paris, pentru a evita intrigile de la Curte.
Anii petrecuți la Paris au fost dificili. Cuza nu i-a răspuns scrisorilor și nu i-a asigurat sprijinul material necesar, însă Elena Cuza a transformat această perioadă într-una de formare personală. A citit mult, s-a informat asupra problemelor politice și sociale ale epocii, și-a rafinat gusturile și și-a construit o solidă cultură, devenind o femeie modernă, în pas cu Europa vremii.
Revenirea în țară, în 1862, a marcat începutul celei mai importante etape publice din viața sa. Cu modestie și fermitate, Elena Cuza s-a implicat în marile reforme ale domnitorului, susținând Legea instrucțiunii publice, îmbunătățirea situației țărănimii și înfăptuirea reformei agrare. Vizita la spitalele civile și la stabilimentul pentru orfani înființat de dr. Carol Davila a determinat-o să sprijine decisiv construirea unui azil pentru copiii abandonați.
La 18 iulie 1862, prin decret domnesc, a fost înființat „Azilul Elena Doamna”, prima mare instituție cu caracter umanitar din România, pentru a cărui construire Elena Cuza a donat 1.000 de galbeni din fondurile proprii. De atunci înainte, viața ei s-a identificat cu filantropia: a lucrat ca infirmieră la spitalul „Caritatea” din Iași, a patronat baluri de caritate, a sprijinit tineri talentați și a promovat un rol activ al femeii în societate.
În plan personal, destinul i-a fost marcat de suferință. Nu i-a putut oferi lui Cuza un moștenitor, dar i-a adoptat și crescut cu devotament pe cei doi fii ai acestuia, Alexandru și Dimitrie, acordându-le o afecțiune maternă autentică. A avut grijă și de nepoții săi, după moartea surorii sale, Zoia Lambrino, dovedind o forță morală rară.
Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, a deschis capitolul exilului. Elena Cuza i-a fost alături cu un stoicism impresionant, împărțind cu el viața departe de țară, la Paris, Viena și Wiesbaden. Chiar dacă relația lor a fost umbrită de prezența Mariei Obrenovici, Elena Cuza i-a rămas credincioasă până la capăt, îngrijindu-l în boală și fiind lângă el în momentul morții, la Heidelberg, în mai 1873.
Ultimii ani și i-a petrecut la Piatra Neamț, dedicată faptelor de binefacere și vieții monahale. A fost respectată de personalități marcante ale epocii, de la Napoleon al III-lea până la Carol I, Ferdinand și Regina Maria. În 1909, la 50 de ani de la Unire, omagiile i-au venit din toate colțurile țării, iar ea a mulțumit „în numele lui Alexandru Ioan Cuza”.
La 2 aprilie 1909, Elena Cuza a trecut la cele veșnice. Conform dorinței sale, a fost înmormântată la Solești, fără fast, cu o slujbă simplă, la care săracii să fie cei care își iau rămas-bun. Un final în deplină armonie cu o viață trăită în discreție și dăruire.
Astăzi, memoria sa contrastează dureros cu starea conacului de la Solești, casa copilăriei sale, cândva impunătoare, astăzi aflată în paragină. Este o rană deschisă în patrimoniul județului Vaslui și un simbol al neputinței de a proteja moștenirea unei femei care a oferit atât de mult României.
Elena Cuza rămâne nu doar Prima Doamnă a României, ci un reper de demnitate, altruism și discreție. Iar la Solești, în fiecare 24 ianuarie, istoria nu se predă din manuale, ci se trăiește.
