Ianuarie e dedicat an de an sărbătoririi mărețului act al Unirii din 1859, românii rememorând evenimentele istorice ale zilelor de 5 și 24 ianuarie, oprindu-se cu evlavie, admirație, și nemăsurat respect asupra vieții și operei unor personalități precum Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri. Oricare dintre noi conștientizează importanța actului Unirii Principatelor, un moment strălucitor în istoria românească, încununarea a sute de ani de aspirații și fructul unei mișcări la care întregul nostru popor a participat cu un entuziasm și cu o hotărâre ce a impresionat opinia internațională. 24 ianuarie 1859 a fost rezultatul unui proces intern mai puternic decât toate obstacolele puse de forțele vrăjmașe Unirii, a fost expresia materializării principiului demonstrat de istorie, conform căruia marile realizări, înfăptuiri își trag forța, seva din adeziunea largă a maselor populare. Repetăm an de an că Unirea fost-a realizată de poporul însuși! Dar trebuie subliniat și faptul că Unirea a prilejuit manifestarea energiei, clarviziunii celor mai buni fii ai săi, și ne referim acum mai ales la cei ce au bătut străinătatea, ducând peste tot în lume mesajul de Unire! Diplomații au avut menirea lor în pregătirea opiniei internaționale pentru cunoașterea și acceptarea dorințelor seculare a locuitorilor din spațiul danubiano-pontic. Cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, acești “diplomați fără arginți” au muncit cu mult înainte de 1859.
Diplomația românească s-a manifestat sub diferite forme și cu mijloace diferite, a scris pagini interesante nu doar în anul de grație1859 sau anii imediat următori subscriși necesității recunoașterii internaționale a Unirii Mici. Dincolo de alte momente remarcabile din viața celor trei Țări Românești, pe timpul cînd acestea erau state diferite, ca organizare politică și administrativă, cînd arta diplomatică și-a făcut simțită prezența, istoriografia noastră remarcă anul revoluționar 1848, ca un prag de la care activitatea diplomatică s-a afirmat pregnant, aducând contribuții reale la realizarea Programului Revoluționar din toate cele trei țări românești. Unirea și Independența fiind dezideratul comun al Revoluțiilor de la 1848, cum conjunctura internațională a momentului respingea sfera de acțiune a capilor Revoluției, se impunea angajarea unor forțe externe în ceea ce însemna evaluarea sprijinului din afara țării, în deplină concordanță cu Regulamentele internaționale. Așa cum apreciază istoricii, Revoluția de la 1848(prin angrenarea unor entități internaționale și prin ecoul în presa timpului) a inaugurat o nouă etapă, una de bun augur, în istoria diplomației românești, punând fundamentul unei diplomații active și moderne, al cărei țel sublim îl constituie o viziune de întindere imediată, medie și îndepărtată: Unirea Principatelor, dobândirea Independenței, înfăptuirea Unirii Mari a tuturor teritoriilor în care trăia populația de naționalitate română.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Revoluției, Guvernul Provizoriu de la București a inițiat legături directe cu o serie de capitale europene, acolo trimițând emisari competenți, cu cerințe concrete (memorii și proteste în apărarea Revoluției și a dreptului legitim de emancipare națională). Astfel de mesaje au ajuns în cancelariile unor state precum Anglia, Austria, Franța, Prusia, Turcia, Rusia, precum și în aulele Adunării Naționale Franceze, Parlamentului de la Londra, Parlamentului german, scopul fiind acela de a „internaționaliza” cauza română, prin impunerea unor revendicări menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor Revoluției propriu-zise. Înfrângerea Revoluției Române și ocuparea armată a Principatelor de către cele două Imperii, Otoman și Rus, n-au dus nicidecum la slăbirea propagandei pentru unire, unul dintre artizanii speranței românești fiind marele patriot Nicolae Bălcescu, al cărui crez sintetiza un demers diplomatic original: „Unirea națională este singurul principiu de viață, singurul principiu de mântuire pentru noi. Nu puteam fi fericiți fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu putem fi puternici pînă cînd nu ne vom uni cu toții în unul și același scop politic”. Și, ancorat în concretul politic al timpului, revoluționarul și istoricul Bălcescu continuă: „Astăzi dar, e vremea ca moldovenii și muntenii să ne aducem aminte că sîntem români, să ne strîngem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile într-o singură voință”.
Act cu mari implicații internaționale, Unirea trebuia sancționată de recunoașterea ei pe plan extern și în acest scop a fost necesară o îndelungată luptă pentru reducerea adversităților, facilitarea înțelegerii și acceptării sale. La această acțiune, misiune, au luat parte un mănunchi de oameni politici cu vederi înaintate, curaj și spirit de sacrificiu, care și-au consacrat cauzei Unirii toată energia și priceperea lor. Ne amintim de revoluționarii de la 1848 siliți să ia drumul pribegiei după înfrângerea Revoluției. Ne amintim cum ei își desfășoară neobosiți activitatea în diferite capitale europene, pleiadă de oameni politici inaugurând diplomația română modernă. Diplomați fără depline puteri, reprezentând un stat ce nu exista încă, lipsiți de mijloace materiale, suferind de lipsa unor legături bune, având statutul precar al proscrișilor, ei nu s-au lăsat descurajați de nici o dificultate, lăsându-se călăuziți de idealul ce-i însuflețea. Pregătind pe plan internațional marile evenimente din 1859, ei au anticipat toate formele unei diplomații organizate, cu toate metodele unei politici externe constituite și cu acțiunile unor instituții structurate.
În primul rând e vorba de activitatea desfășurată pentru constituirea unui arsenal de argumente pe osatura cărora trebuiau axate toate demersurile, întreaga apărare a cauzei Unirii. Părintele doctrinei(însușite de revoluționarii exilați) a fost în mod necontestat Nicolae Bălcescu, marele luptător și istoric, iscusitul diplomat. El a fost însărcinat de conducerea Revoluției din 1848 să apere la Constantinopol interesele țării în problema mănăstirilor închinate. N. Bălcescu este primul diplomat român care a întocmit cu rigurozitate științifică dosarul argumentației în favoarea Unirii, fixând punctele și raționamentul viitoarelor negocieri după un temeinic studiu politic și istoric. Vizita sa la Londra în 1850 pentru căutarea unor aliați în mișcările revoluționare ale altor națiuni, a imprimat în mintea celorlalți exilați modelul tacticianului care își ordonează, clasifică, seriază obiectivele, alegându-și în mod adecvat mijloacele pentru atingerea lor. Bălcescu a simțit cel dintâi nevoia conturării unei tradiții a diplomației românești, ceea ce l-a determinat a studia cronicele lui Neculce și Ureche, întocmind astfel biografia logofătului moldovean Tăutu(sub domnia lui Ștefan cel Mare), om învățat, cunoscător al regulilor diplomației la curțile străine, trimis în misiuni diplomatice în Polonia, Turcia, Veneția. Materialul de prezentare a postelnicului Constantin Cantacuzino șef al cancelariei diplomatice a Tării Românești la mijlocul secolului al XVII-lea e de asemeni rodul cercetării aprofundate a surselor istorice vechi. Nu s-au limitat la studiul hrisoavelor românești, pentru a pregăti negocierile sale cu turcii, Bălcescu a studiat și adnotat opere de diplomație și drept internațional semnate de autori reputați(Martens, Vattel, Dumont, Wicquefort). Dar lucrul cel mai de preț pe care Bălcescu l-a lăsat diplomaților români îl reprezintă ideile operei sale istorice, considerate un redutabil arsenal al luptei celor ce l-au urmat pe calea diplomației. Opera lui Bălcescu aduce la maturitate ideea unității naționale ca rezultat al unui proces istoric de transformare politică și socială a țărilor române, scrierile lui Bălcescu aduc în prim-plan istoria cu paginile ei glorioase dominate de figura lui Mihai Viteazul, făuritor pentru o clipă a unității celor trei provincii românești. “Românii sub Mihai Viteazul” fundamentată pe științifice analize, devenea pentru diplomații Unirii asemeni unui manual, de aici însușindu-și vocabularul curent necesar acțiunilor lor.
Există în lucrările lui Bălcescu o idee pe care a fost construită întreaga argumentației a dreptului țărilor române de a ieși de sub dominația Porții otomane. Este argumentul istoric pe care îl dădea, dovedea, faptul că legăturile cu Poarta erau de natură contractuală, prin vechile “tractate” încheiate între domnitorii români și sultanii otomani nu se abandonase nicicum suveranitatea țării, ci se creaseră doar obligații de natură financiară, țările române păstrându-și un regim propriu de autonomie. În conformitate cu aceste înțelegeri erau fixate nu numai datorii ci și drepturi, pentru ambele părți. Era stipulat cu claritate că Poarta nu putea să înființeze pașalâcuri pe teritoriul Moldovei sau al Munteniei, nu avea dreptul să construiască moschei sau să stabilească aici neguțători ori cetățeni turci. Poarta se obliga să respecte viața culturală și religioasă a locuitorilor țărilor române. Consecințele caracterului contractual al relațiilor cu Poarta erau precise, bine definite, cuprinse așadar într-un acord internațional, care, subliniem, nu era un act de supunere căci ambele părți (chiar și cea care-și asumă forțată de împrejurări, cele mai multe obligații), își conservau ființa, identitatea și natura distinctă a entității lor. Cauza Unirii, procesul mănăstirilor închinate, care ocupau o treime din teritoriul țării, și, lupta împotriva jurisdicției consulare străine, într-un cuvânt marile bătălii diplomatice ale secolului al XIX-lea, au fost duse cu armele acestui argument istoric. În fața opiniei internaționale românii se înfățișau după indicația lui Bălcescu, cu convingerea că marile puteri “vor fi gata a păzi sfințenia tractatelor și nu vor putea a le tăgădui reformarea legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie ”.
Acțiunea diplomatică de pregătire a Unirii Principatelor Române s-a derulat în spiritul respectului dreptului internațional și al principiilor ce reglementează relațiile dintre state. Putem spune cu legitimă mândrie că tot ce s-a făcut bun, de-a lungul anilor, în diplomația românească a purtat pecetea acestei trăsături inițiale. Negri, Kogălniceanu, Tache Ionescu, Titulescu se disting în epoci diferite printr-o credință nestrămutată în principiile dreptului și în primatul lor față de forță în relațiile internaționale. Chiar dacă spiritul rector(conducătorul spiritual) al pregătirii diplomatice a Unirii, Nicolae Bălcescu avea să se stingă cu șapte ani înainte de făurirea marelui act, clarviziunea lui, încrederea nestrămutată în izbânda apropiată a marii bătălii a diplomației românești moderne aveau să-l facă să spună “Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru câștigat pentru toată lumea. Deci România noastră va exista!”
O caracteristică foarte interesantă a capacității fruntașilor revoluționari de la 1848, de a transforma o înfrângere într-o armă pentru viitoarele pregătiri pentru unire, a fost aceea că, împrăștiați în Europa, după înfrângerea armată a Revoluției, pașoptiștii n-au încetat să lupte pentru a impune dorințele și voința poporului român. Astfel de cazuri au fost semnalate de presa vremii, nominalizându-l, în primul rînd, pe Nicolae Bălcescu, prezent la Debrețin, Pesta și Seghedin, la Paris și la Londra, a lui Gheorghe Magheru, Al. Papiu Ilarian, Augustin Treboniu Laurian la Viena, a lui Dumitru Brătianu la Londra (unde a fost reprezentantul emigrației române în Comitetul Democratic European). La Paris erau prezenți C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, la Atena Nicolae Golescu, la Constantinopol cunoscuți erau Răducanu Rosetti, Ion Bălăceanu, Theodor Rășcanu (bineînțeles, lista numelor și a localităților nu este completă).
Activitatea diplomaților Unirii a fost orientată spre derularea unei campanii având drept scop câștigarea opiniei publice internaționale. Trăsătura aceasta nu era una obișnuită pentru secolul al XIX-lea. Dacă un Richelieu tipărește în secolul XVII primele foi de explicare a actelor sale de politică externă și un diplomat al lui Petru cel Mare , Matveev scoate broșuri lămuritoare pentru cercurile de opinie olandeze, aceste inițiative sunt sporadice, căci veacuri de-a rândul politica internațională a ținut de resortul cabinetelor și grupurilor restrânse, întâlnirile, negocierile, încheierea tratatelor efectuându-se cel mai adesea “cu ușile închise”. Fii ai Revoluției de la 1848, diplomații români fac apel la opinia publică internațională și inițiază campanii de presă, întruniri publice, sunt preocupați de publicarea unor tipărituri și studii în favoarea Unirii. Diplomații Unirii pătrund prin mijloace doar de ei știute în redacțiile ziarelor vremii. “La Réforme”, ”Le Courrier français”, ”La Tribune des peuples”, ”La Voix des peuples”, ”La Republique” și alte publicații franceze ale timpului sunt asediate de articole și scrisori ale refugiaților din Principate. Spre exemplu, în toamna anului 1856 “Times-ul” londonez publica(8 octombrie) o dare de seamă a unei întâlniri publice sub titlul “Unirea principatelor Danubiene”, câteva săptămâni mai târziu(25 octombrie) prezenta o scrisoare de patru coloane care reproducea vechile tratate românești cu turcii din 1460 și 1529, reprezentând în fapt o reacție la o circulară a Porții Otomane. La 28 octombrie în același ziar era difuzată o corespondență din Viena cu privire la retragerea trupelor austriece din Principate, la începutul lui noiembrie jurnalul revenea cu o corespondență din Constantinopol, iar la 26 decembrie jurnalul oferea informații noi în articolul “Principatele dunărene”. Deci în decurs de trei luni, britanicii au citit 5 articole despre situația țărilor române dornice a-și uni destinele într-un singur principat.
Diplomații noștri au activat, au luptat, au acționat în sprijinul Unirii în întreaga Europă, și-au făcut simțită prezența pretutindeni unde trebuia stârnit un curent favorabil, modificată o atitudine, determinat un suport politic însemnat. Marele capital al propagandei unioniste este totodată și cel mai pasionant din istoria începuturilor presei românești moderne. “Apelul către toate partidele”, manifestele lansate de către Comitetul Central democratic de la Londra, acelea ale Comitetului Român din Paris, fasciculele revistei “Junimea română” sunt redactate de cele mai active și entuziaste condeie ale scrisului românesc din aceea epocă: N. Bălcescu, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu. Aceste pledoarii fierbinți și insistente pentru cauza Unirii circulă în mediile politice ale marilor capitale, ajung pe mesele oamenilor de stat, în redacțiile ziarelor, sunt citite de la tribuna întrunirilor publice. În ediții conspirative, de format mic, pe hârtie subțire, ele însuflețesc lupta celor de acasă, și, înfruntând rigorile cenzurii, trec toate frontierele și mențin comunitatea de idealuri și lupte ale unioniștilor din țară și din exil. O cancelarie de propagandă la Paris, cu Iosaf Snagoveanul, Ștefan Golescu. C.A.Rosetti, V.A.Urechia și o alta la Constantinopol cu generalul Magheru, Marin Serghiescu sunt arsenalele care răspândesc arma redutabilă a scrisului și a agitației în lupta diplomatică pentru Unire. “Cu toiagul sărăciei în mână și cu graiul adevărului în gură”, campania întreprinsă în acei ani a fost un instrument de mare însemnătate în pregătirea actului din 1859. Bilanțul articolelor despre țările române apărute între 1849 și 1859 atestă că diplomații au reușit să determine una dintre cele mai mari campanii ale vremii, uimitoare pentru mijloacele puține de care dispuneau. “Noi întoarcem cerul și pământul pentru a ajunge la țelul nostru” scria în 1849 Nicolae Golescu lui Alexandru Racoviță.
Un loc important în activitatea diplomaților Unirii l-a ocupat de asemenea câștigarea de prietenii, influențarea personalităților politice, explicarea în fața acestora a rațiunilor pentru care cauza Unirii trebuia sprijinită. Cu luptătorii politici din alte țări, aflați în exil la Paris, se stabileau legături directe, în cadrul programului de solidarizare cu acțiunile revoluționare europene. În casa lui Herzen sau a lui Mazzini(Paris), în casa lui Ledru Rollin(Londra) au avut loc discuții cu oamenii politici cei mai înaintați mai vremii, lideri ai luptei de eliberare a popoarelor lor, viitori conducători de state. Evident că nu erau neglijate cercurile oficiale. Plecând la Londra în ianuarie 1850, Bălcescu are întrevederi cu ambasadorul turc Mehmet pașa, precum și cu Dudley Stuart, care trebuia să remită un memoriu românesc premierului Palmerston și să obțină o întrevedere între acesta și Bălcescu. Dar el știe că una din armele diplomatului este stăruința, “nu e destul a vedea o dată pe Palmerston, și a-i da un memoriu pe care poate nu l-a citi, dar a câștiga pe toți cei care-l înconjoară și a-i sili a-i aduce adesea aminte, e lucru care cere vreme”, avea să scrie Bălcescu.
Diplomații Unirii cunoșteau și mânuiau bine această armă a stăruinței. De câte ori nu au fost întâmpinați cu răceală și de câte ori nu au investit timp și energie în convingerea unui om politic, care până la urmă îi abandona mânat de alte interese! Dar tenacitatea diplomaților Unirii este impresionantă! Un criteriu distinct al iscusinței lor în relațiile ce și le creau, este faptul că au știut să “cultive”, să “crească”, să formeze, să educe oameni politici înainte ca aceștia ajungă la putere, de pildă, Gladstone și alți fruntași ai opoziției liberale din Anglia, în timpul guvernării conservatoare a lui Disraeli. Prin memorii și întrevederi precum și prin captarea personalităților influente din anturajul oamenilor politici determinanți, diplomații Unirii acreditau, sădeau în conștiința acestora problema românească alături de stringența rezolvării ei. N-a existat om politic de seamă din cabinetele marilor puteri europene ale anilor 1848-1859 care să nu fi fost abordat direct sau indirect prin activele și variatele demersuri ale românilor. Napoleon și vărul său omonim la Paris, guvernul german și parlamentul din Frankfurt, Clarendon și Panmure la Londra, toți ambasadorii marilor puteri din Constantinopol trebuiau să noteze frecvent pe agendă chestiunea românească, pe care strădaniile diplomaților Unirii nu-i lăsau să o piardă din vedere. Așa se realiza acel punct, prezent încă din 1848, câteva luni după revoluție, în programul acțiunii diplomatice românești, care-și propunea “a lucra cu folos atât asupra opiniei publice din țară și afară cât și asupra cabineturilor Europei”.
Dar emigranții nu erau doar propagandiști ai ideii de unire, ei înțelegeau că trebuie să pătrundă în strategia țărilor influente, să înțeleagă mișcările și intențiile, să sesizeze oportunitățile ivite. Bălcescu a definit foarte plastic diplomații din exil, “sentinele ale poporului, dezlipite de trupul lui și răspândite pe fața lumii” având ca obiectiv prioritar “ să priveghem cu luare aminte” și să “pipăim lucrarea surdă ce se face în inima” națiunilor europene. Așadar diplomații români tatonau mișcările politice ale factorilor determinanți de pe eșichierul european, ei urmăreau îndeaproape evoluția raportului de forțe dintre țările europene. Nu trebuie să le imputăm prea aspru că utilizau argumente pe placul interlocutorului menite să stimuleze o atitudine favorabilă.din partea acestora englezii fiind sensibili la raționamentele de natură economică, germanii fiind interesați de relații de colaborare. Trebuie să apreciem că diplomații noștri s-au strecurat printre mari primejdii, orice schimbare a raportului de forțe european impunând modificarea strategiei și tacticilor diplomatice românești.
Îndată după revoluție, atenția oamenilor politici se îndreaptă asupra vechii Chestiuni orientale, a cărei soluționare trebuia să atragă în jocul politic general și țările române. Sunt urmărite deciziile Angliei pentru menținerea integrității Imperiului Otoman, dar în același timp e studiată atitudinea cercurilor liberale britanice în favoarea unității naționale a românilor sau italienilor. Se contează pe politica Franței îndreptată împotriva coaliției din 1848 și a urmărilor tratatelor de la Viena din 1815. În timpul războiului Crimeei , apropierea dintre Anglia, Franța și Sardinia pe de o parte, izolarea Austriei, pe de altă parte, dă speranțe. În soluționarea Chestiunii orientale, căreia încheierea războiului Crimeei(favorabilă Turciei) îi dădea o nouă păsuire, situația țărilor române devenise esențială. La Congresul de la Paris se definise atitudinea marilor puteri. Anglia și Franța erau favorabile creării unui stat unitar român, factor nou, în politica Europei de Sud-Est, menit să izoleze cele două mari puteri(Rusia și Turcia) ce se înfruntau de un secol și jumătate. Austria apăra “vechea ordine” a marilor imperii, dornică să mențină Turcia, dar și îngrijorată de exemplul pe care o Românie unită l-ar fi reprezentat pentru aspirațiile la libertate ale românilor transilvăneni. Rusia căuta apropiere față de Franța, era deci favorabilă Unirii, însă tratativele franco-ruse determina o izolare a Angliei care e nemulțumită de rezultatele acestor negocieri, ceea ce explică modificarea radicală a atitudinii cabinetului englez față de Unire la numai cinci luni după Congresul de la Paris. Familiarizarea cu secretele politicii europene era obligatorie pentru diplomații Unirii, a fost un exemplu util în campania diplomatică de recunoașterea a dublei alegeri și în aceea pentru cucerirea independenței.
O trăsătură importantă a diplomației Unirii asupra căreia se îndreaptă atenția noastră, este unitatea de acțiune. Reprezentanții acestei diplomații au reușit să urmărească și să aplice “o politică singură și aceeași pretutindeni” cum își propuneau îndată după revoluția din 1848. Marile acțiuni reclamă depășirea competițiilor și rivalităților personale printr-o solidaritate a celor angajați în lupta pentru împlinirea Unirii. Iar diplomația bună nu este posibilă fără un spirit de echipă, cerut și de natura negocierilor care se desfășurau în locuri diferite, cu reprezentanți diverși ce trebuiau să-și transmită rezultatele spre a fi folosite și în alte locuri și împrejurări.
Cei de la Constantinopol urmăreau slăbiciunilor politicii Porții Otomane, cei de la Paris ocupau un loc central de observație, cei din statele germane sau din Sardinia influențau cabinetele guvernante, cei de la Londra se consacrau slăbirii preferinței Angliei pentru menținerea intactă a Imperiului Otoman. Participanții la această luptă comună erau diferiți ca formație, însușiri și temperamente, Bălcescu era hotărât, clarvăzător, radical în convingeri, iute în acțiuni. Ion Ghica era moderat, mai înclinat spre negocierea răbdătoare și tenace, partizan al tehnicii diplomatice, uneori al inițiativelor personale. Golești erau entuziaștii promotori ai unor procedee noi în care munca diplomatică o preiau luptătorii politici. Dar idealul comun al Unirii, dragostea de țară a anulat deosebirile dintre purtătorii aceleiași cauze.
Acest spirit a triumfat în colaborarea mănunchiului de luptători și oameni politici care au întemeiat o dată cu noul stat unitar diplomația română modernă. “Încă o dată, fraților, voință, credință, unire și o lucrare necontenită și fiți încredințați că vom avea ocazii a șterge într-o singură zi toate durerile și toată rușinea în care zace astăzi” era îndemnul lui Bălcescu adresat acestor luptători de peste hotare…Conștienți că nu sunt decât reprezentanții și emisarii forțelor colective care aveau să decidă la 24 ianuarie 1859 marele act al Unirii, diplomații români au știut să-și asocieze eforturile în așa fel încât Kogălniceanu putea să spună în 1863 “Unirea este actul energic al întregii națiuni române, este marea noastră cucerire”.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie : Dumitru Almaș – Bălcescu democrat revoluționar(Consiliul pentru Răspândirea Cunoștințelor Culturală științifice, București, 1962); Dan Berindei – 1848 în Țările Române(Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984); Nichita Adăniloaie, Aron Petrică -,Unirea sfecla 1859 și însemnătate avea istorică(Editura Politică, București,1974); Dumitru Ivănescu – Unirea Principatelor: momente, fapte, protagoniști(Junimea, Iași, 2005); Dumitru Vitcu – Diplomații Unirii(Editura Academiei R.S.R., București, 1979), revistaromaniamare.ro,
