Nicolae Hortolomei e una din figurile proeminente ale chirurgiei românești din prima jumătate a veacului al XIX-lea, inițiatorul chirurgiei fiziologice. Cu o contribuție importantă în chirurgia clinică și experimentală, el a fost liantul între chirurgia clasică și modernă, recunoscut ca fondator al școlii românești de chirurgie urologică, gastrică și cardiovasculară. Ani la rând director al clinicii de Chirurgie și Urologie de la Spitalul Colțea din București, punând bazele laboratorului de chirurgie experimentală. E profesorul universitar și la Iași și la București pregătind timp de jumătate de secol generații de medici în diverse specialități chirurgicale. Ministru al Sănătății căutând soluții pentru îmbunătățirea sistemului medical românesc, membru titular al Academiei Române.
E moldovean prin naștere, venind în această lume într-o zi de 27 noiembrie 1885 în târgușorul dintre vii, aducând bucurie familiei Hortolomei din Huși. Informațiile despre părinți și alți membri ai familiei s-au pierdut odată cu trecerea anilor, unica referire la originile marelui chirurg arătând că făcea parte “dintr-o familie modestă”. Mai mult decât vag, căci majoritatea locuitorilor provincialului târg aveau o existență la limita supraviețuirii, fiind fie agricultori muncind pământurile din împrejurimi, fie crescători de animale, fie meșteșugari împărțiți în bresle precum tăbăcari, lemnari, croitori, ciubotari, fierari… . Modestă va fi fost existența familiei sale în care din suburbiile Hușului, dar copilul se va fi jucat desigur cu cei de seamă sa fără a conștientiza în vreun fel anume greutățile vieții. Jocurile vârstei îi vor fi dat prilejul de a hălădui pe străduțele cartierelor Cotroceni, Răiești, Plopeni sau Broșteni, asta până la vremea potrivită când asemeni tuturor copiilor trebuia să meargă la școală, aflându-și locul și rostul în clasele primare a uneia din cele trei școli pentru băieți ce funcționau în orașul său natal. De va fi fost elev al Școlii primare nr. 1 de băieți înființată în 1832, pârjolită în 1844 și 1847, refăcută abia în 1852, va fi mers zi de zi în strada M. Kogălniceanu, intrând într-una din cele patru săli de clasă așteptând venirea la catedră a dascălilor Sava Costăchescu, N. Paladin. Gr. Corivan, sau I. Semaca. Dacă a fost înscris la Școala primară nr. 2 din suburbia Plopeni înființată în 1861, a învățat sub îndrumarea lui P. Calciu, Vasile Serghinescu sau M. Leondari. Se prea poate să fi învățat în localul Școlii nr. 3, beneficiind în acest caz de învățăturile Ecaterinei Bărgăuanu sau ale Minei Costăchescu. Nici nu cred că are importanță deosebită în care din aceste instituții școlare va fi fost prezent, căci oriunde va fi deprins primele cunoștințe școlărești și oricare din cadrele didactice îi vor fi călăuzit primii pași în lumea cunoașterii, rezultatul a fost unul remarcabil, admiterea la Liceul Național din Iași fiind dovada bunei pregătiri la toate disciplinele cuprinse în programa școlară. Că veni vorba de programa școlară, legea învățământului(1893) stabilea materiile de învățământ specifice cursului primar, prevedea o repartizare echilibrată a orelor de predare-învățare între obiectele de studiu. La clasa I se impunea un program săptămânal care combina 12 ore de scriere și citire, 4 de aritmetică, 2 ore de religie, o jumătate de oră de muzică vocală. Numărul orelor săptămânale dedicate limbii române se reduceau la câte 8 pentru următorii ani de studiu, în vreme ce aritmetica, religia, muzica purtau aceeași pondere. Din clasa a III-a elevii studiau geografia, din clasa a IV-a desenul, istoria, geometria și științele naturii. Promovarea dintr-o clasă într-alta se făcea printr-un examen de sfârșit de an.
Din 1895 destinul său duce spre capitala Moldovei, pentru pregătirea de nivel mediu și obținerea diplomei de bacalaureat, Nicolae Hortolomei devenind elev al Liceului Național din Iași. Ajungea aici în al doilea an în care renumita instituție de învățământ funcționa în clădire nouă, cu săli de clasă și laboratoare moderne, cu bibliotecă atent constituită a răspunde nevoilor de studiu și de pregătire a elevilor din cursul inferior și superior. Cât despre colectivul de cadre didactice, ele reprezentau elita profesorală din mediul preuniversitar, valoros nucleul de profesori la care ministerul învățământului apela pentru găsirea de soluții practice și teoretice de implementat în sistemul de învățământ românesc. Din colectivul profesoral predând elevului nostru amintim pe Calistrat Hogaș(istorie, limba română), Al. Philippide(latina, lb. română), Costin Velea(geografie), Gh. Gheorghiu(matematică), I. Scobai(parte științifică).
Părăsind sălile de clasă ale liceului în 1902, tânărul Nicolae Hortolomei se va îndrepta încrezător spre aulele Facultății de Medicină și Farmacie, certificatul de școlaritate nr. 104 dându-i dreptul a se înscrie la cursurile universității din Iași. Cu sudoare și-a spălat faima ce începuse a se contura încă din primii ani de studiu, de la primele lectorate, seminarii ale coloșilor în medicină înțelegând importanța muncii neîntrerupte, a dedicării pentru obținerea performanței constante. Din amfiteatrul studentului a ajuns curând la patul bolnavului, parcurgând etapele specifice de extern(1904-1906) și intern(1906-1909) în Spitalul Sfântul Spiridon, învățând de la cei mai vrednici medici ai acelor timpuri. Ce era externatul și internatul? Adevărată școală de formare a viitorilor medici în spiritul devotamentului față de bolnav și unitatea care îl îngrijea, o adevărată școală de selecție a viitorilor universitari, un mediu care solicita studiu neîntrerupt al tuturor specializărilor. Concret, studentul extern avea acces în secțiile medicale, calitatea de extern îl obliga a învăța pe baza observării directe a cazurilor spitalizate existente, trebuind să participe la colocviile, discuțiile inițiate de profesorii medici coordonatori ai stagiilor de formare. Cu cât mai multă implicare în observarea și supravegherea bolnavilor și evoluției stării de sănătate, cu atât mai multe informații și cunoștințe utile trecerii examenelor curente dar și prefigurării viitorului specialist.
Studentul intern Hortolomei a stat stagii de pregătire lângă universitarii creatori de școli medicale ieșene, a respirat același aer în săli de salon sau sterile săli de operații alături de Ernest Juvara, I. Ghe. Tănăsescu, C. Thiron, A. Jianu, Bejan, Negel, Leon, Parhon, Slătineanu. Internul Nicolae Hortolomei a parcurs stagiile obligatorii de specializare în medicină internă, chirurgie, ginecologie, pediatrie. Fi-va responsabil de examinarea pacienților internați, stabilind diagnosticul și asigurând tratamentul complet/ individualizat, va monitoriza starea de sănătate și va verifica administrarea corectă a medicației, preocupându-se de transmiterea informațiilor clinice medicilor de specialitate sub îndrumarea cărora se afla. Nimic deosebit față de activitatea celorlalți interni, doar că din 1906 obține prin concurs postul de preparator la Institutul de Anatomie. Este admirabil cum tânărul de 21 de ani reușește să gestioneze programul zilnic, nelipsind de la cursurile anului terminal, prezent fiind în spitalul Sf. Spiridon pentru că nu voia și nu se cuvenea să neglijeze starea de sănătate a pacienților, pregătind zi de zi materialele didactice ale șefului catedrei de anatomie condusă de I. Tănăsescu apoi de Ernest Juvara. Admirabil cum având atâta încărcătură de muncă, lucrează intens la elaborarea lucrării de licență finalizând-o și prezentând-o comisiei de examinare în 1909. Inedită era tema lucrării “Absența congenitală a tibiei”, o diformitate rară care afectează mai frecvent băieții, cercetarea presupunând ani de studiu a cazurilor întâlnite în practica medicală derulată în Spitalul Spiridon. Studiile anatomice i-au permis să constate modificări musculare sau absența unor grupe musculare la nivelul gambei, iar teza în sine a avut probabil un caracter predominant descriptiv, de clarificare a cazurilor existente, reflectând stadiul științei medicale de atunci. Nu cred că exista tratament curativ pentru osul în sine, dar în funcție de severitate și având în vedere cunoștințele medicale și tehnicile limitate din 1909, dar e posibil ca tratamentul propus să fi fost ortopedic conservator(utilizarea de aparate ortopedice pentru susținerea eventual corectarea unghiurilor vicioase), chirurgical limitat(adică posibile intervenții paleative care ameliorau simptomele dar nu eliminau cauza) sau amputarea, pentru a permite o protezare ulterioară. Oricare din aceste metode erau realizabile în clinica I de chirurgie condusă de Ernest Juvara, universitarul sub coordonarea căruia de altfel a elaborat lucrarea de absolvire a facultății de medicină. Că Juvara a avut o influență hotărâtoare asupra formației tânărului Hortolomei stau mărturie aprecierile de mai târziu: “Juvara a fost primul chirurg din Iași de la care am învățat că se poate face face chirurgie fără sânge, fără brutalitate, în timpi bine coordonați și cu respectul planurilor anatomice, astfel ca refacerea după operație să fie cât mai aproape de normal”. Ne amintim de bârlădeanul Juvara(scris-am despre el) medicul român inovator în tehnică chirurgicală și instrumentală, profesorul universitar la Iași și București, cu spectaculoase preocupări și realizări în domeniul chirurgiei și anatomie, aducând contribuții în domeniul protezelor osoase, anastomozelor intestinale și rahianesteziei. E de înțeles motivul pentru care Hortolomei efectua nu unul ci două stagii de chirurgie(1906, 1909) sub protectoratul lui Juvara, e de asemenea explicabilă alegerea, abordarea, studierea cazurilor medicale de absență congenitală a tibiei.
Obținerea diplomei de medic a însemnat ocuparea postului de medic de circumscripție în comuna Oancea(județul Covurlui), apoi postul de medic al Spitalului din Pașcani. După numai 7 luni se prezintă la concursul de secundariat al Spitalului Epitropiei “Sfântul Spiridon”, astfel încât din toamna anului 1909 îl găsim ocupând postul de medic secundar al Serviciului de boli genito-urinare, specialitate spre care se îndreaptă preferințele sale. Nu ne mai miră enorma lui capacitate de muncă, constatăm doar că e prosector(1909-1912) al Institutul de Anatomie, consolidându-și temeinică pregătire a atomică ce îi va fi de folos atât în practica chirurgicală cât și în aceea de profesor suplinitor al Catedrei de Anatomie. Nu mai surprinde că este asistent la Clinica II Chirurgicală(1911-1912), la Clinica I Chirurgicală(1912-1914) continuându-și studiile și propriile cercetări în clinicile lui Juvara și Jianu. Au urmat apoi doi ani de studii în străinătate, tânărul chirurg român lucrând efectiv în spitale din Paris, adăstând în clinica de urologie a lui Felix Legueu. Nu e deloc întâmplătoare parcurgerea un stagiu de perfecționare în urologie beneficiind de experiența unuia dintre cei mai renumiți urologi din lume, cu siguranță un merit deosebit îl va fi avut maestru Juvara, îndrumându-și cu bună știință ucenicul către prietenul și colaboratorul francez cu care publicase o serie de lucrări. În acest serviciu medical parizian Hortolomei întreprinde și o cercetare experimentală privind reconstrucția ureterului și a uretrei, prin utilizarea unor grefoane venoase. A cules aprecieri deosebite, s-a întors în țară cu o experiență care i-a permis să abordeze foarte curând nu doar carieră universitară cât mai ales strălucită carieră chirurgicală.
Dar până a se așeza la catedră, până a se îngriji îndeaproape de pacienții clinicilor chirurgicale ieșene, Hortolomei a îmbrăcat haină militară, corpul didactic și studenții facultății de medicină cooperând cu Misiunea medicală franceză. Hortolomei a avut sarcina de a organiza spitalele de campanie din Moldova, nu s-a limitat doar la aplicarea de măsuri administrative sau de impunere a unor minime condiții de igienă, a luat bisturiul în mână, operând cazurile cele mai grave. Chirurgie ortopedică se cerea cel mai adesea în spitalele din spatele frontului, medicul Hortolomei insistând mereu pe salvarea vieții rănitului, păstrarea membrului fracturat, recomandând ca prin îngrijirile ulterioare să se încerce redarea capacității funcționale. Anii de practică și experiență medicală în condiții de război aveau să fie cuprinși în “Tratatul fracturilor deschise”(1941), o privire critică asupra tehnicilor chirurgicale, îndemnând a nu se repeta greșelile trecutului, arătând cum știința și practica medicală au avansat într-un timp relativ scurt, cu edificatoare mențiuni, precizări, exemplificări, trimiteri avizate la principiile salvării unui rănit cu probleme ortopedice.
La scurt timp după terminarea primului război mondial, Hortolomei se află în fața unei comisii de examinare, în 1919 susținând teza de doctorat cu tema “Despre sutura nervilor la distanță” cuprinzând studii, analize, metode de intervenție chirurgicală, toate reflectând interesul pentru anatomie și fiziologie experimentală. Obținea titulatura de doctor docent, fiind întâiul originar din ținutul vasluian care a urcat această treaptă elevată de apreciere a rezultatelor obținute în domeniul chirurgiei urologie, gastrice și vasculare. După un an de la acordarea doctoratului, Hortolomei era chemat în învățământul medical universitar al Iașului, la numai 35 de ani era numit profesor de patologie chirurgicală la Facultatea de Medicină. În aprilie 1921 devenea profesor de patologie chirurgicală în Clinica de chirurgie a spitalului Sf. Spiridon, era curând numit epitrop al Epitropiei spitalelor “Sfântul Spiridon” și membru în senatul universitar ca reprezentant al Facultății de medicină încadrată atunci în universitate.
În cursul său inaugural, ca profesor, la Iași, Hortolomei sublinia că „instrucția anatomică este necesară unei bune pregătiri chirurgicale, iar perspectivele în viitor impun pe zi ce trece mai mult o justă și profundă cunoaștere a fiziologiei și chirurgiei experimentale“. Dotat cu un rarisim talent didactic, dublat de o putere deosebită de muncă, documentat științific zi de zi, a condus catedra universitară aproape un deceniu, călăuzind sute de studenți pe calea însușirii și mai ales a deplinei înțelegeri a patologie chirurgicale. Era exigent la examen fără a avea un comportament care să ducă la timorarea, inhibarea studentului, ci dimpotrivă, totul părea că se desfășoara ca un dialog de la egal la egal între doi medici. Urmând exemplul predecesorilor, Nicolae Hortolomei devine la rândul său lider și întemeietor de școală în capitala Moldovei, spre mândria sa nu puțini dintre studenții săi devenind somități ai medicinei românești. A lăsat la Iași o școală chirurgicală ilustrată de patru mari personalități care i-au fost elevi: profesorii Vladimir Butureanu, Gj. Chipail, Oscar Franke și Gh. Plăcințeanu. Ce dovadă mai bună a încrederii investite în acești tineri specialiști, decât elaborarea excepționalei monografii “Chirurgie de l’ulcere gastrique et duodenal” în colaborare cu elevul său Butureanu! Edificator în ceea ce privește valoarea monografie este faptul că apărea în Editura Masson et Cie, dar mai ales faptul că beneficia de un număr mare de recenzii și citări în cele mai prestigioase publicații ale timpului.
Profesorul, cercetătorul nu a uitat nici o clipă de obligațiile zilnice ale medicului. Se știe că examinările diferitelor cazuri erau efectuate cu un simț clinic dezvoltat, grevat pe o erudiție în materie extrem de vastă. Colegi, studenți, interni asistau dornici să învețe de la chirurgul Hortolomei, medicul capabil de aprofundate analize a multiplilor factori fiziologici la capătul cărora emitea un diagnostic de o riguroasă precizie. Chiar și în cazurile în care simptomele maladiei erau fundamental deosebite, în contradicție cu simptomatologia clasică prezentată în tratatele de medicină, eminentul doctor Hortolomei nu se înșela niciodată. În sala de operații chirurgul era admirat pentru abordarea cu dezinvoltură a unei impresionante palete de maladii și intervenții chirurgicale, bisturiul lui incizând cu delicatețe și precizie accese cerebrale, nevralgii de trigemen, buză de iepure, buză de lup, tumori retrofaringiene, timectomii în miastenia gravis, chirurgia hipertiroidiei, toată chirurgia abdominală(stomac, splină, ficat, rinichi, intestin), aparatul genital feminin, chirurgia membrelor.
În 1930 încheia bogata sa activitate chirurgicală la Iași. Talentul și faima pe care și-o crease aici în Moldova, determina mutarea sa în capitala țării, căci în urma votului Consiliului profesoral al Facultății de medicină din București prelua catedra de clinică urologică rămasă vacanță prin transferarea profesorului A. Jianu la catedra de clinică chirurgicală de la Spitalul Colțea(rămasă liberă prin moartea lui Toma Ionescu). Transferarea se datorează în mare parte și sprijinului acordat de foștii lui maeștri, profesorii Juvara și Jianu, ajunși cu mult înaintea sa în mediul universitar și chirurgical bucureștean. Altă facultate, alt curs inaugural, același profesor Hortolomei mulțumind încă o dată mentorilor săi, rostind frumoase elogii în fața unui public format din studenți și cadre universitare. Recunoștință, respect, apreciere, emană discursul nou-venitului Hortolomei, încântat desigur de oportunitatea de a se alătura echipei profesorale și de cercetare în domeniul chirurgiei. “Printre foștii mei profesori, desigur că o influență însemnată pentru o educație chirurgicală a avut-o profesorul Ernest Juvara. Îndrăgostit de splendidele lecțiuni practice de anatomie pe care le făcea la Școala de la Iași, visul meu era să ajung pe lângă domnia sa… În laboratorul său mi-am însușit cunoștințe de anatomie care erau baza la pregătirii chirurgicale, iar în clinica sa mi-am făcut primii pași în chirurgie”. Iar despre profesorul Jianu spunea: ”Formațiunea mea chirurgicală mi-am făcut-o pe lângă profesorul Amza Jianu. În Clinica de la Iași, unde am fost patru ani șef de lucrări am văzut în domnia sa un pasionat pentru știința și arta chirurgicală pe care o executa cu atâta stăpânire și strășnicie, urmărind continuu și contribuind neîncetat la progresul ei”.
La numai trei ani de la stabilirea în București, Nicolae Hortolomei fonda Societatea Română de Urologie, organism ce aduna în cadrul său medicii din țară angrenați în cercetări urologice, în marea lor majoritate selectați din seriile de studenți ce îl avusese profesor la Iași. Chiar dacă urologia era în plin și continuu progres, cu mijloace de diagnosticare moderne și cu o terapeutică endoscopică ce se dezvolta de la zi la zi, numeroase rămâneau problemele cu care se confruntau medicii practiciani urologi. Iată contextul în care Hortolomei stimula bunele practici dar și cercetarea în acest segment al medicinei umane, o mai bună cunoaștere, comunicare, însușire a rezultatelor obținute în spitalele românești. În discursul de redeschidere a Societății de Urologie sublinia cu fermitate nevoia unității tagmei urologilor din România, a instruirii continue, astfel încât “mai mult ca oricând să ne afirmăm și să ne facem și noi datoria față de specialitatea pe care am îmbrățișat-o, și, din lucrările care se vor face în această societate să apară ca un fel de îndreptar pentru toți urologii români. Începători sau cu experiență, aveți o datorie imperioasă să luați parte activă la lucrările acestei societăți. Să vă puneți în slujba urologiei, să păstrați strâns contact cu programul ei așa cum au făcut-o înaintașii noștrii și cum o vor face acei ce ne vor urma, deoarece numai astfel vom putea afirma aici și pretutindeni existența urologiei românești”. Sub egida societății s-au organizat bineînțeles congrese în plenul cărora au fost prezentate studii, referate, lucrări de specialitate, “Revista română de urologie” înființată în același an(1933) adunând timp de 14 ani un material clinic și experimental ce a contribuit substanțial la dezvoltarea specialității urologice.
Chemare a destinului, predestinare, sau doar un necesar transfer vizând concentrarea valorilor științifice în centrul universitar bucureștean, cert este că va dovedi aceeași implicare, pasiune, devotament nemărginit față de activitatea universitară, științifică medicală și practică medicală în clinicile de specialitate. În capitala țării a fost profesor de clinică chirurgicală şi a bolilor căilor urinare la Facultatea de Medicină a UMF „Carol Davila” (1930-1961), aici a pus bazele Laboratorului de chirurgie experimentală de la Spitalul „Colţea”(1948), primul de acest fel în România. Renumele chirurgului ce obține rezultatele deosebite în operații efectuate în premieră națională este tot mai mare, Academia de medicină din București invitându-l a face parte din rândurile sale(1937), fiind astfel întâiul medic originar din Huși cooptat în asociația breslei medicilor din capitală. Cotat ca un veritabil as al chirurgiei naționale și europene, fi-va numit ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale(1939-1941), demnitate înaltă în stat ce i-a permis să aducă unele îmbunătățiri în dotarea spitalelor de pe tot cuprinsul țării, asigurând și încadrarea medicilor în unități sanitare din mediul rural, redresând sistemul sanitar aflat atunci într-o cronică suferință. În 1948 era ales membru titular al Academiei Române, primind onoranta poziție de șef de secție al Institutului de Terapeutică aparținând înaltului organism științific românesc. În 1952 i se încredințat conducerea catedrei de clinică Chirurgicală a Institutului de perfecționare și specializare a cadrelor medicale.
Toate aceste funcții nu l-au îndepărtat de ocupațiile sale de profesor de clinică chirurgicală și urologică, preocupat fiind permanent de activitatea organizatorică, interesat îndeaproape de metodele moderne de investigare și de îmbogățire a bazei materiale a clinicii. S-a zbătut să doteze clinica astfel încât actul medical să răspundă nevoilor pacientului, grăbind recuperarea și vindecarea postoperatorie. Laboratoarele de radiologie și de analize medicale, dar și instrumentarul sălilor de operație erau de nivel european. Ni-l putem imagina pe eminentul profesor încredințând unui colaborator apropiat(Th. Burghele) o importantă sumă de bani pentru a cumpăra materiale sanitare direct de la producător, eludând sistemul licitației căci firmele furnizoare cartelate ofereau aceleași produse la prețuri mult mai mari. Fără îndoială, spitalul Colțea e locul de care se leagă indisolubil personalitatea lui Hortolomei în anii deplinei sale afirmări profesionalfe, datorită uriașei sale personalități la Colțea s-a format o școală de chirurgie în adevăratul sens al cuvântului, asta însemnând în primul rând o activitate operatorie prodigioasă. Profesorul Hortolomei a practicat o chirurgie vastă, fiind în același timp creator de valori în ortopedie, neurochirurgie, ORL, dar și întemeietor de noi specialități desprinse din trunchiul chirurgiei generale: urologia și chirurgia cardiovasculară. A fost pentru vremea aceea modelul cel mai complet “al chirurgului general”. Nicolae Hortolomei și spitalul Colțea se confundă în chirurgia românească cu noțiunea de “școală”. Pionier al chirurgiei în ulcerul gastroduodenal, al gastrectomiei totale, al intervenţiilor chirurgicale în tuberculoza şi litiaza renală, al intervenţiilor chirurgicale curente în adenomul de prostată, nu puține sunt premierele medico-chirurgicale având legătură cu tratamentul hormonal în cancerul de prostată, influențele tratamentul asupra dinamicii hormonale, dinamica căilor urinare inferioare și superioare, uretroplastia cu grefon venos, pielografia ascendentă, tratamentul fistulelor vezico-vaginale, tratamentul chirurgical al ulcerelor gastro- duodenal, al neoplasmelor gastrice, precum și multe altele, al căror loc și prezentare este mult mai nimerită într-o monografie evidențiind importanța personalității sale. Aproape că nu exista punct nevralgice, dureros în arhitectura corpului uman în care medicul Hortolomei să nu fi intervenit cu ascuțimea minții și cu blândețea bisturiului său.
Un prim cuvânt a avut de spus nu numai ca medic și chirurg, ci și ca profesor, dar activitatea didactică nu s-a limitat exclusiv la catedră, își făcuse un adevărat ritual din formarea de noi cadre, își selecta cu grijă și își pregătea meticulos colaboratorii, efort care s-a dovedit esențial pentru activitatea laboratorului de chirurgie experimentală de la Spitalul Colțea. Ba mai mult, cu fondurile alocate de Academie, va face demersurile necesare pentru urgentarea încadrării adecvate cu personal cu atribuții în cercetare, reușește să formeze, închege în clinica chirurgicală de la spitalul Colțea un nucleu de cercetători cu intensă activitate într-un laborator chirurgie experimentală și de anesteziologie modernă. Sub bagheta profesorului N. Hortolomei chirurgia experimentală românească cunoștea o strălucire și o modernizare de nivel internațional. În laboratorul de chirurgie experimentală se vor efectua primele intervenții pe cord și vasele mari. În acest laborator medicii-cercetători au experimentat pe câine arteriografiile, cateterismul cardiac, transplantele venoase, grefele de aortă, comisurotomiile mitrale, în scopul lămuririi unor aspecte ce țin de fiziopatologie și de tehnică chirurgicală, pregătindu-se atent pasul decisiv al trecerii la operațiile pe cord la om. Aici, promotorul chirurgiei cordului şi vaselor mari, profesorul Nicolae Hortolomei experimenta cu succes în 17 decembrie 1953, o comisurotomie mitrală pe câine, iar a doua zi, ajutat de dr. Ghițescu efectua prima divulsie mitrală la om, din România. Cea de-a doua operație pe cord bătând a fost efectuată de echipa Voinea Marinescu – Dan Setlacec. Prima adenomectomie transvezicală a fost realizată la Constanța, de prof. Hortolomei la 15 iulie 1956, profesorul folosind un degetar special pentru secțiunea uretrei prostatice.
Ascensiunea academicianului N. Hortolomei este legată de direcția pe care a impus-o chirurgiei generale, urologiei, chirurgiei cardiace și vasculare, chirurgiei experimentale, dar mai ales prin valoarea elevilor pe care i-a lăsat. În București a creat o pleiadă strălucită de urmași: profesorii Th. Burghele, Ion Juvara, Dan Setlacec, Gheorghe Olănescu; doctorii Stăncescu, Ghițescu și mulți alții, precum și unii în specialități conexe ca: prof. Litarczek, dr. Bradu Fotiade etc. Au existat desigur și alte centre universitare cu alți formatori de renume, dar poate nici unul nu s-a identificat într-o măsură atât de mare cu această noțiune. A contat bineînțeles și numărul mare de elevi ai Colței, ajunși la rândul lor profesori și șefi de școală, pe mulți dintre ei Hortolomei ajutând-i personal, direct, sfătuindu-i ce tip de carieră să aleagă, susținând-i necondiționat apoi pentru obținerea poziției dorite. De la student până la doctorand, i-a stimulat a se forma în spirit academic, îndemnându-i la citit și la învățat, la abonarea la reviste de specialitate, devenind obicei al studenților săi vizita în fiecare seară măcar unei librării, în căutarea de apariții editoriale nu doar de specialitate, ci și de cărți beletristice demne a face parte din biblioteci personale.
Moștenitorii lui Hortolomei, au reușit astfel, să abordeze patologia retroperitoneului, a neoplasmelor renale cu invazie venoasă, patologia suprarenală, a testicolului, transplantului renal, microchirurgia, chirurgia laparoscopică, brahiterapia, metode de urodinamică, etc. În urma profesorului Hortolomei a rămas și o valoroasă operă ştiinţifică, cuprinzând peste 300 de lucrări de specialitate, studii, comunicări, scrise singur sau în colaborare, între care cele mai cunoscute sunt „Grefă vasculară pentru a restabili continuitatea ureterului” (1914), „Dinamica căilor urinare superioare” (1935), „Chirurgia cordului” (1957), „Anestezia – probleme teoretice şi practice” (1957, în colab.). Meritele sale deosebite în activitatea științifică și de chirurgie experimentală aveau să fie recompensate la nivel național prin acordarea de distincții, premii, titluri onorifice, Premiul de Stat-1954, Medic Emerit-1954, Ordinul Muncii clasa I-1955, Steaua Republicii clasa I-1957. Culoarea lor politică nu reflectă nicidecum convingerile doctrinare ale profesorului, cu sau fără ele se poate deslușit personalitatea profesorului, chirurgului, academicianului Hortolomei devotat trup și suflet afirmării medicinei românești.
ci numai și numai valoarea lui științifică recunoscută de un regim în ascensiune. Premiul de Stat-1954, Medic Emerit-1954, Ordinul Muncii clasa I-1955, Steaua Republicii clasa I-1957, . Activitatea științifică a academicianului Nicolae Hortolomei a fost cunoscută și onorată cum se cuvine peste hotare. S-a bucurat de mare prețuire și peste hotare, numărându-se printre membrii Societății Internaționale de Urologie în cadrul căreia era ales vicepreședinte în 1939. Membru respectat al Asociațiilor franceze de de chirurgie și Urologie, a asociat străin al Academiei de Chirurgie din Paris dar și membru al Societății Unionale a Chirurgilor din URSS, al Societății de chirurgie din Leningrad.
Un om de o bunăvoință extraordinară, de o veselie robustă și de o constantă bună dispoziție, blând cu toți care îl înconjura la facultate și clinică, blajin cu pacienții aflați în suferință, necunoscând gestul brutal, nici cuvântul greu, așa a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut, colegi, studenți, prieteni. Pasionat de muzică și pictură, nelipsit din muzee sau săli de concerte, spunând adesea că “medicul trebuie să treacă dincolo de câmpul său profesional, să-și îmbogățească spiritul evitând astfel să fie barbarul specializării. Cultura nu constituie un argument pentru om, ci o parte integrantă a vieții”. În casa sa din strada Masaryk la mare preț erau biblioteca impresionantă și extraordinara colec[ie de discuri, nu rareori profesorul invitându-și prietenii și colaboratorii la selecte audiții muzicale.
Murea la 3 ianuarie 1961, dar dispariția sa fizică nu așternea uitarea pe remarcabilele lui contribuții în domeniul medicinii românești, continuând să fie una dintre cele mai reprezentative personalități ale chirurgiei românești din toate timpurile, cea mai emblematică figură a perioadei interbelice, un nume de referință veșnic înscris pe frontispiciul marilor creatori de școală chirurgicală de la noi din țară.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui (Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006); Revista medico-chirurgicală(nr. 4/1956; Analele Academiei Republicii Populare Române(vol. XI, 1961); Gheorghe Iacob – Universitatea din Iași : 1860-2010 : Facultății. Profesori. Școli Științifice(Editura Universității “Al. I. Cuza” Iași, 2011); Jurnalul de chirurgie(nr. 4/2010); Chirurgia(nr. 6/2005); Florea Marin – Medicii și Marea Unire (Editura Tipomur, Tg. Mureș, 1993).
