Profesor emerit, critic și istoric literar, întemeietorul revistei „Baaadul literar”, Gruia Novac este unul dintre dascălii substanțiali ai Școlii Bârlădene, este unul dintre cei mai valoroși oameni de cultură pe care îi are județul Vaslui. E drept că destinul l-a așezat în Bârlad, dar la fel de bine ar fi putut să-l dăruiască orașului Vasluiului! Ferice de bârlădeni că urbea lor și-a întregit cartea de vizită excepțională în domeniul cultural, cu încă un nume ce aduce sporită valoare la ceea ce exista deja.
Născut la 22 noiembrie 1935, în comuna Căprești, sat Prodăneștii Vechi, județul Soroca, Basarabia, azi Republica Moldova. A trăit ororile războiului, a cunoscut privațiuni de tot felul, refugiul și prigoana rusească lăsând traume în sufletul copilului de odinioară. Elev de Școală primară îl aflăm în Teleorman, în comuna Cetatea, continuându-și studiile liceale în alt capăt de țară, la Școala Normală, numită după 1948 Școala Pedagogică “Vasile Lupu” din Iași. Anii studenției îl țin în amfiteatrele Facultății de Filologie-Istorie-Filosofie, și-l supun examenului de licență în 1958. Fi-va profesor de limba română la școala primară Crivești, la Liceul nr. 3 din Bârlad, apoi la Liceul “Gheorghe Roșca-Codreanu” până în anul pensionării. Spun surse biografice că în 2008 era prezent la catedra specialității sale în colectivul de cadre didactice al Liceului “Marcel Guguianu” din Zorleni.
Gruia Novac este un participant activ la viața culturală a orașului Bârlad și a județului Vaslui. Are meritul de a fi revigorat celebra instituție a “Academiei bârlădene”, de a fi editat revistele ”Școala bârlădeană”, “Baaadul literar”, “Viața noastră” aducând în paginile lor nume consacrate ale mediului literar contemporan românesc, dar și tinere talente, inițiind, stimulând, încurajând ample dezbateri cu teme mereu de actualitate. “Univers cultural și literar vasluian” dezvăluie că sărbătoritul zilei, Gruia Novac, e un talentat actor amator, evoluând pe scena Teatrului din Bârlad dar și la diferite manifestări culturale aniversare, în roluri ce amintesc de istoria neamului. Memorabil a fost în rolul lui Ștefan cel Mare din cunoscuta dramă “Apus de soare” a lui Barbu Delavrancea, excepțională identificarea cu marele voievod, monologul din actul al treilea fiind recompensat cu îndelungi ropote de aplauze
Pe Gruia Novac îl întâlnim în tot ceea ce înseamnă presă bârlădeană și vasluiană, poezii, articole, note, comentarii, recenzii fiind publicate în reviste literare sau cotidiene locale, regionale și naționale. A debutat publicistic în “Școala bârlădeană”, colaborând decenii la rând cu publicații precum “Vremea nouă”, “Flacăra Iașului”, “Cronica”, “Convorbiri literare”,”Est”, “Gazeta de Est”, “Ethos”, “Păreri tutovene”, “Bârladul”, etc. Editorial a publicat în 2001 cu volumul de critică și istorie literară “Cumințenia lui Procrante : încet către critică(eseuri, cronici, inscripții) ”. Aria tematică a volumului este foarte largă și are în vedere nu numai fenomenul literar ci și viața culturală la care este un participant interesat. Atitudinile autorului sunt tranșante, nu sunt posibile compromisurile. Citind volumul sus menționat descoperim unghiul de vedere din care este privită literatura și lumea ei de către Gruia Novac. Nu ignorăm titlul volumului cu un vădit caracter metaforic, e mai curând vorba de o cumințenie “obraznică”, pentru că întotdeauna, autorul textelor trage câte un “șfichi” acolo unde crede că e prea puțină lipsă de valoare. Trebuie subliniată marea capacitate de a descoperi semnificațiile creațiilor analizate, chiar din secvențe aparent neînsemnate. Opera este întotdeauna punctul de plecare și nu autorul. Sunt emise judecăți de valoare pe care și le asumă, atrăgând deseori atenția că afirmațiile sunt personale. Cât privește stilul, Gruia Novac îl obligă pe receptor/cititor/auditor să caute sensurile cuvintelor pe care nu le-a mai întâlnit. Amintim alte scrieri sub semnătura lui Gruia Novac: “Observații sau băgări de seamă” (2006), “Tezaurizarea cărților într-un așezământ cultural centenar : eseu monografic ”(2006), “Considerații critice: cronici mizerabile”(2011).
Prezență agreabilă în manifestări culturale, vorbind cu nesaț despre Eminescu, Vlahuță sau oricare din marii scriitori ai nației noastre, cu ușurință cadrului didactic atoatecunoscător într-ale literaturii române și universale. Profesorul, oratorul, animatorul cultural, pe care îl asculți cu admirație și încântare, căci dicția, atitudinea, jocul scenic sunt desăvârșite. Scriitorul, criticul literar ale cărui gânduri, “reflecțiile unui ciob în oglinda vremii” au harul/darul de a stârni furtuni neuronale, spre deplina înțelegere a fenomenului supus analizei… Adevărate lecții despre felul în care cuvintele pot fi frământate, amestecate și etern dăruite spre luare aminte celor ce au ochi de citit, urechi de auzit…
Onorat de-a lungul timpului cu numeroase premii, distincții, medalii, oferirea titlului de Cetățean de onoare în toamna anului 2015 venea ca o binemeritată recunoaștere a strădaniilor sale, semn de prețuire a muncii asidue contribuind la educare și formarea atâtor generații(de copii elevi dar și de adulți), dovadă de respect și apreciere a celui ce a clădit adevărată școală literară bârlădeană, punându-și amprenta în apariția câtorva reviste ce dau culoare vieții culturale bârlădene și vasluiene. Iată răspunsul aniversatului:
“Toamna lui 2015
La decernarea unui titlu ONORIFIC
Postlaudatio de Gruia Novac
De când mă știu eu ceva mai bine, am fost adeptul faptelor a căror utilitate era în afara oricăror dubii. Din pricina asta nici n-am fost foarte comod în relațiile cu colaboratorii de breaslă sau aleatorii, iar când eram acceptat produceam indigestie. Așa se și explică de ce, pe timpul “celălalt” n-am avut funcții deliberative, ci doar de subordonare, însă și-n acestea rezistam puțină vreme dar eroic. Nu m-am întrebat niciodată, cu seriozitate, de ce nu rezistam exigențelor postului, dar cine știe dacă nu cumva supărăm cu observațiile, glumețe când nu erau eufemistice, că intelectualii prea erau amintiți doar la urmă, ca la demonstrațiile de 1 Mai și 23 August, când, după învățământ, cultură și sănătate, încheiau coloana, apoteotic, doar sportivii. S-o fi schimbat ceva!
În vremea în care conceptul de elită este tratat cel mult cu condescendență moderată, eu am rămas un apostat așa cum adesea am afirmat-o. Mulți nu m-au înțeles pentru că n-au priceput sensul cuvântului. Școala lor nefiind școala mea, de aici a plecat toată divergența. Că sunt cel mai adesea frenetic, iarăși o reafirm; dar că frenezia mea poate fi senilă, o asemenea posibilitate o resping și o desfid, indiferent de opinia unor funcționabili vremelnici, a unor jurnaliști năimiți cu ziua și cu ediția sau a unor televiziuni încovoiate de atâtea obligații obsecvioase. Probabil deranjez și astăzi din pricină că nici un păpușar n-a reușit să mă conecteze la capătul vreunei sfori! La 80 de ani e și mai greu să se petreacă altcumva, deci să nu vă așteptați la vreo dezertare, ci doar, sigur, la mai multe reflexii. Nu mi-e frică nici măcar de moarte. De cutremur, da. Aștept un cutremur social-național, ca, îngropând mentalitatea prea contemporană, să apară, că din cer, alta proaspătă, salvatoare pentru țară, pentru popor, dar și pentru unii din dumneavoastră care, miracol, vor scăpa nevătămați, chiar dacă impuri…
Cincizeci de ani de catedră didactică m-au perfecționat; șaizeci de ani de implicare în activitățile cultural-artistice m-au maturizat; treizeci de ani de purtător al carnetului roșu de partid mi-au dat senzația reală de saț politic, ajutându-mă în menținerea hotărârii de a nu fi atras de culoarea nici unei facțiuni existente. Vârsta mi-a deschis mai tare pleoapele, mi-a dilatat pupilele, înlesnindu-mi constatarea, văzând și auzind, cât de diferiți, intelectual și comportamental, sunt oamenii. Așa că, în aceste momente, când am privilegiul de a privi mai clar viața, nu mă mai uimește nimic, ci încerc doar să descopăr toiagul toleranței ecumenice.
Drept care, dar și în virtutea altor însușiri probabile, încă neactivate, le mulțumesc celor implicați pentru Diploma de cetățean de onoare oferită, mai cu seamă că este scrisă în grafie latină și nu în grafie chirilă(vă rog să mă scuzați: chirilică), neangajându-mă la nimic, fiindcă nu știu cât timp mai am în “gestiunea” anilor mei, pentru a mai învăța “gimnastica” consilierii umane.. Dar mă simt liber fiindcă strămoșii mei de demult s-au născut așa, iubind libertatea mai mult ca viața. Bunicul meu patern Vasile Novac, a murit de foame în Basarabia sovietică a anului 1947, iar bunicul matern, Dumitru Surugiu, a fost deportat, cu familia, unsprezece ani în Siberia, numai pentru că a iubit Libertatea….
Ce-mi doresc? Ca măcar unul din cei care m-au cunoscut să strige, în clipa plecării mele “dincolo”, VIXIT!
Tuturor vă doresc cuget clar! “
Încă nu e vremea întâlnirii cu străbunii, și-am vrea să rămâneți în prezentul clipei, dorindindu-vă, maestre Gruia Novac, zile pline cu zâmbete și bucurii, minte ageră, inspirație, creativitate pe măsura talentului! Nu VIXIT ci SĂ TRĂIȚI FERICIT ȘI SĂNĂTOS, împărtășindu-ne din când în când, ani la rând, din vasta experiență…
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Ioan Baban – Univers cultural și literar vasluian: dicționar(Editura PIM, Iași, 2002); Gruia Novac 80: supliment al revistei Baaadul literar(22 noiembrie 2015); Theodor Pracsiu – Oglinzi paralele : eseuri, dialoguri, cronici, recenzii(Editura Cutia Pandorei. Vaslui, 2000); primariabarlad.ro
