Costache Olăreanu a debutat târziu, după împlinirea vârstei de 40 de ani, respectând legământul din tinerețe. Licean al cursului inferior la Liceul “Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște, prieten cu Horia Mircea Simionescu și Radu Petrescu, hotărâ-va dimpreună cu aceștia ca producțiile lor literare să fie disponibile în librăriile românești numai atunci când cenzura comunistă se va fi relaxat. Orizontul de timp estimat de tinerii liceeni impunea așadar o asumată tăcere de vreo trei decenii. Și-au respectat jurământul, au rezistat ispitei de a publica evitând astfel a face concesii puterii, și-au creat un microclimat literar bazat de prietenie, gusturi literare comune și indiferență față de canonul epocii comuniste. Condeiele lor au scris continuu, anii adunând caiete consemnând rânduri și gânduri despre trăite realități similare dar percepute diferit de fiecare dintre ei. Astfel s-a creat un spațiu de creație numit, botezat mai târziu de critica literară “Școala de la Târgoviște”, cei patru prieteni fiind considerați fondatorii curentului, mișcării literare ce aducea un nou suflu în scrierea prozei românești.
Prin naștere Costache Olăreanu este hușean, descinzând în această lume într-o zi de 1 iulie a anului 1929 ca prim copil al familiei avocatului Gheorghe Olăreanu. Amintirile sale despre perioada hușeană sunt voalate, ascunse bine sub vălul ficțiunii jurnalelor și romanelor sale. Știm că a locuit cu chirie într-o casă de pe strada Castroian, apoi în casele Zotta, că fericit a fost până la intrarea în băncile școlare, înregimentarea în marea masă a școlarilor nefiind deloc pe placul său. Nu a fost un elev silitor, rezultatele slabe la învățătură ducând la degradarea accelerată a relațiilor de prietenie cu tatăl devenit din această pricină foarte autoritar. Măsurile disciplinare aplicate în repetate rânduri nu au avut niciodată efectul scontat de părintele ce dorea ca vlăstarul său de sex masculin să învețe măcar pentru a evita corigențele. Recunoaște Olăreanu că revenirea la bunele practici necesare acumulării de cunoștințe generale înregistra o oarecare ameliorare, însă pe durată foarte scurtă măsurată în zile sau săptămâni. Și nu pentru că nu l-ar fi ajutat intelectul, ci pentru că descoperise mult prea curând biblioteca avocatului și se deda mai cu seamă lecturii de plăcere decât cititului și studiului conform programei școlare.
Școala nr. 2 de băieți din Huși îl va avea elev doar primele trei clase primare. Mi-ar fi plăcut să vă pot spune ce învățător s-a nevoit a-l împrieteni cu manualele școlare, însă nu am reușit să descopăr informații despre organizarea activității cadrelor didactice. Faptul că primul învățător al școlii primare din Huși a fost Vasile Sârghinescu nu ne ajută în expunerea de astăzi, căci la 1936 când Costache Olăreanu buchisea alfabetul, devotatul dascăl va fost demult țărână în cimitirul ortodox. Înființată în 1861, funcționând mai întâi în case închiriate din cartierul Plopeni, școala aceasta căpăta abia în 1892 local propriu, cu șase săli de clasă, două cancelarii și arhivă. Așadar elevul de clase primare Olăreanu și-a purtat pașii zi de zi din strada Castrioan până pe Ștefan cel Mare nr. 96, ocupându-și cuminte locul în una din băncile roase de coatele predecesorilor lui. Din 1939 până în 1945 perioadă în care tatăl este numit prim procuror al Tribunalului din Dâmbovița, fi-va înscris la cursurile Liceului ”Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște. Elev de clasa a V-a citea nu “Puiul” lui Brătescu-Voinești ci marea “istorie” lui Călinescu, nu era preocupat a memora afluenții Siretului ci mult mai interesant i se părea a expune în cadrul cenaclului literar scrierile inspirate de întâmplări banale. O nouă mutare a tatălui îl readuce în orașul natal, absolvind în 1948 cursurile superioare ale Liceului “Cuza Vodă”. În clasa VI-a conferențiază în cenaclul liceului despre poezia americană, lipește afișe țărăniste(act rebel ce îi aduce arestarea pe scurt timp), citește asiduu cărți de filosofie, beletristică, istorie, artă, geografie, sociologie, scrie poezii în caietele manuscris. În 1947, elev de clasa a VII- a participă la concursul literar organizat de Ministerul Educației Naționale, cu tema “Literatură factor de progres social”, obținând premiul I pe țară. Nu știm ce note sunt consemnate în catalog, dar nu cred că noțiunile caracteristice materiilor de liceu îl vor fi fascinat la fel de mult ca lecturile și activitățile extrașcolare. Când în 1947 tatăl este arestat, adolescentul nostru trece printr-o suită de sentimente anormale, având în vedere incertitudinea în ceea ce privește nu doar profesia ci însăși viață avocatului, fruntașului țărănist. Nu cred că adolescentul conștientizează destinul tragic ce plana asupra familiei, încarcerarea, posibila deportarea sau poate chiar moartea celui ce asigura suportul financiar, arestarea nu avea cum să fie eveniment generator de stare de bine. Din această perspectivă mă surprinde fericirea resimțitå, dar pe de altă înțeleg motivele pentru care mereu brutal mustratul elev corigent încearcă sentimente de bucurie, “bucuria de afi liber, de a fi scăpat de autoritatea lui, “de ochii lui totdeauna severi”, de asprimea gesturilor, speranța de a fi “scăpat de tot ceea ce înseamnă carte”. Totuși normalitatea se instaurează curând, acest sentiment de satisfacție se topește la fel de brusc cum a apărut, lăsând în urma lui un nemaiîntâlnit interes pentru carte. În mai puțin de trei luni Costache Olăreanu reușește să-și îndrepte situația școlară, clasându-se printre premianți. “Era actul meu oficial de dragoste filială”, singura lui manieră de a dovedi că nu era un copil rău, că putea, era capabil a fi chiar elev model.
Trecut cu bine peste perioada liceală, Costache Olăreanu se simte atras de marele București, urmând sfaturile lui Mihai Ralea(prieten de familie) va deveni student al Facultății de Psihologie Pedagogie. Se prea poate să fi fost coleg de de grupă cu Iuliu Rațiu de se va fi înscris la secția pedagogică, cum la fel de plauzibil e că drumurile lor nu s-au intersectat, specializări diferite parcurgând fiecare. Amândoi devoratori de literatură, se vor fi întâlnit(sau poate nu) în biblioteca universității ori în spațiile bibliotecii municipale. Ne amintim că Rațiu deja făcea parte din echipa redacțională a noilor publicații ale comunismului incipient, risipind note și povestiri în revistele pentru copii ale epocii, timp în care Olăreanu aduna creații literare în manuscrisele ținute cu grijă la sertar. Preocupări asemănătoare, dar în același timp foarte diferite, Rațiu îmbrățișând nouă doctrină politică, Olăreanu împotrivindu-se fără a face prea mult zgomot. Ca și Rațiu tânărul student Costache Olăreanu va asculta șiruri de prelegeri ale profesorilor universitari, admirând modalitatea lor de prezentare a informațiilor într-o structură logică, coerentă, dezvăluind clar și profund subiectul. Ce profesori a avut? C. Rădulescu-Motru(psihologie), Tudor Vianu(estetică și istoria literaturii universale), Dimitrie Gusti(sociologie și etică), dar a ucenicit cu drag și sârg la clasicul George Călinescu. De prisos să mai spunem că marele eseist Ralea îi va fi alături pe toată perioada studenției, fiindu-i sprijin moral și financiar, înlesnindu-i transferul la Universitatea din Cluj când eliminarea studenților provenind din familii cu deținuți politici devenise amenințare concretă. Seniorul Olăreanu “efectua” alți ani de închisoare, juniorul încerca din răsputeri să înșele vigilența autorităților asupritoare, pierzându-și urma printre studenții clujeni, zadarnic însă, căci descoperit în 1952 este exmatriculat din toate universitățile.
De uz intern, păstrat la secret, nepublicat în monitorul oficial, actul legislativ devenea instrument de discriminare pe baza originilor sociale și politice, îngrădea accesul la educație. Biroul Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Român Muncitoresc emite directiva cu numărul 36 din 4 august 1952, stabilind măsuri necesare pentru îmbunătățirea compoziției de clasă a elevilor și studenților. Sub pretextul consolidării puterii noului regim, a promovării unei noi elite devotate statului și partidului, actul acesta a reprezentat în fapt o politică sistematică de discriminare și de restricționare a accesului la educație a unor categorii sociale(burghezia, moșierimea, chiaburi, industriași). Aplicarea în practică nu a vizat doar admiterea, actul făcea precizări clare la epurarea din învățământul de toate gradele, extinzându-se evident și asupra studenților aflați în diferite etape ale studiului universitar. Ba mai mult, textul directivei făcea cunoscut că “la Facultatea de pedagogie din Cluj au fost descoperite în anul IV 22 de fii de chiaburi, foști moșieri, foști industriași”. Iată contextul în care, în an terminal, Costache Olăreanu se vede nevoit a renunța la visurile sale, exclus fiind din rândul intelectualilor posesori ai unei diplome cu licență de stat. Regimul comunist găsise de cuviință să-i interzică nu doar finalizarea studiilor de Psihologie-Pedagogie ci îi suspenda și dreptul a se înscrie în anul I la vreo altă facultate din țară.
Cele două arestări ale tatălui i-au pricinuit suferință de-a lungul tinereții universitare, atârnând extrem de greu la dosarul lui, căci era fiu de fost membru PNȚ, de fost prefect, de fost procuror general al Dâmboviței. Dar nu s-a plâns, nu s-a văitat, nu a împovărat pe nimeni cu problemele
sale, necazurile personale fiind considerate lucruri intime. E un exemplu de demnitate, moștenită și învățată de la părintele său, care și-a pecetluit buzele, niciodată povestind despre detenție, vizitele fiului la închisorile de la Onești sau Pitești aflându-l totdeauna zâmbitor. Nimic din chinurile, lipsurile, umilințele îndurate nu treceau de ușa strașnic păzită de gardieni, însă nu frica îndemna la tăcere ci nevoia de a-i proteja pe cei dragi. Va afla mult mai târziu și evident din alte surse că în a doua detenție tatăl a muncit la Canal, la Capul Midia, în zona cea mai grea și periculoasă, scoțând cu mâinile goale bolovani din apa ce-i ajungea până la brâu.
Cu studii medii, fără buletin de București, va trăi clandestin măcinat permanent de teama de a nu fi descoperit și încorporat în “batalioanele de muncă”. Se încadra perfect în prevederile legale care stipulau negru pe alb că “toți bărbații apți de muncă, care vor fi dovediți că circa 6 luni pe an nu muncesc, nu au ocupație precisă permanentă”, “vor fi mobilizați pentru muncă, vor munci sub pază în batalioane de muncă”. Nu avea nici buletin de București, iar dacă adăugăm și dosarul tatălui dovedit “element dușmănos și străin de clasă muncitoare” atunci este mai mult decât evident că sumbru destin s-ar fi configurat pentru Costache Olăreanu. Muncă grea, necalificată, internare administrativă, demobilizare doar atunci când lucrarea era finalizată. L-ar fi așteptat ani buni de muncă silnică, muncă fizică brută, un regim aspru de muncă în construcții, minerit, agricultură sau amenajări teritoriale. Abia în 1953 reușește să se angajeze muncitor necalificat, ajutor de caloriferist la Grupul Școlar Industrial “Iosif Rangheț” din București. Era mulțumit cu atât, beneficiind de cazare, masă și un salariu pe care îl economisea. Era o fire optimistă, nu s-a gândit nici o clipă că ar fi “un ratat”, dimpotrivă, considera că este norocos cu jumătate de normă de caloriferist, îndeplinind în timpul liber și funcția de educator. Cât despre munca sa, se trezea la ora 4, dădea drumul la calorifere, la apă caldă, atât în școală cât și în căminele de elevi.
În 1956 i s-a dat voie să-și susțină examenul de stat(la Cluj), diploma obținută dovedindu-se folositoare în ocuparea unui post de bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat, la serviciul “Relații cu străinătatea”. Instituția de cultură, principala bibliotecă publică a țării, având atribuții de bibliotecă națională, era reînființată în 1955, recăpătându-și fondul de carte transferat în 1901 bibliotecii Academiei Române. În acest mediu al efortului fizic și intelectual pentru reorganizarea colecțiilor de documente în spații optime studiului lecturii a lucrat aproape un deceniu. Nu avem informații precise despre specificul postuluocopat, dar lucrând în cadrul Serviciului de Relații Internaționale putem presupune cu ușurință. Activitatea sa de bibliotecar va fi fost orientată spre realizarea schimbului de publicații între biblioteci de același rang, responsabil fiind de efectuarea de achiziții de carte și periodice tipărite în afara hotarelor noastre, asigurându-se totodată că cele mai reprezentative apariții editoriale românești iau calea către biblioteci din întreaga lume. I-a fost bine în noianul de hârtii de întocmit, de adrese de trimis, de fișe bibliografice de scris de mână! A fost epoca în care a făcut chiar câteva călătorii peste graniță. Că i-a plăcut munca intelectuală laborioasă nevăzută a bibliotecarului o demonstrează mutarea sa în serviciul metodic al Bibliotecii Ministerului Învățământului. Apreciat din punct de vedere profesional, bun cunoscător al muncii de bibliotecă, va primi curând și sarcini de îndrumare și control a bibliotecilor(școlare). Dar principala lui sarcină de serviciu era aceea de a selecționa, clasifica, descrie, adnota, sistematiza lucrări referitoare la teme cu impus caracter ideologic. Ale sale sunt bibliografiile “Spiritul de Partid în literatură” și “Adâncirea crizei generale a capitalismului”, adunând laolaltă în liste alfabetice și fișe de catalog, sute sau poate mii de autori cu tot atâtea titluri de volume răspunzând acestor criterii de selecție. Apatie manifesta în completarea informațiilor bibliografice de acest gen, intenționat neglija întocmirea de referințe fundamentale la scrierile lui Lenin sau Stalin. Respectivele scăpări nu erau nicicum întâmplătoare, atâta vreme cât Olăreanu fusese surprins în repetate rânduri declarându-și sentimentele de dragoste și admirație față de modul de viață și de reușitele capitalismului în general și american în special. Cred că nici nu îi mai păsa că vorbele sale puteau fi răuvoitor interpretate în anumite cabinete și birouri cu securiști supraveghind întreaga societate românească.
Nu aceasta era profesia lui, profesor de psiho-pedagogia lecturii va fi ceva mai târziu, Școala profesională și postliceală de Arte Grafice “D. Marinescu” din București acordându-i susmenționata catedră. Din 1967 până în 1971 profesat aîn această unitate școlară cu specific aparte(instruind tineri în tehnici poligrafice, cinematografice și de televiziune), având partea lui de contribuție în a-i convinge pe elevi să citească, învățându-i cum, de ce, când, ce, cât să citească, dezvăluindu-le treptat rolul lecturii în formarea lor ca ființe gânditoare.
Din 1971 lucrează ca referent la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologie, temele sale de cercetare fiind axate pe aspectul fundamental al învățării școlare, pe tehnici de muncă intelectuală a căror valabilitate să se extindă asupra mai multor discipline din învățământul elementar, gimnazial sau liceal. Din punctul său de vedere tehnicile muncii intelectuale cuprindeau un ansamblu de prescripții privind igiena, organizarea și metodologia muncii intelectuale. Vizibile au fost rezultatele colectivului de cercetători a cărui activitate a coordonat-o ani la rând, lucrările teoretice prezentate cu o frecvență satisfăcătoare în revista Ministerului Educației și Învățământului “Studii și cercetări de documentare” destinată nu doar specialiștilor ci și cadrelor didactice din întreaga țară. Impresionantă este colaborare lui Olăreanu cu săptămânalul național al educației românești “Tribuna școlii”, în paginile căreia va fi titularul rubricii “Cum citim”, oferind sfaturi pertinente utile nu doar elevilor ci tuturor categoriilor socio-profesionale și de vârstă interesate de actul lecturii. “Biblioteca personală”, “Despre școală”, “Notele de lectură”, “Lectura viciu”, “Lectura selectivă“,”Reguli “,”Motivație “,”Bugetul de timp “,”Igiena” sunt doar câteva teme abordate în spațiul rubricii amintite. Putem afirma că pasiunea pentru profesia exercitată i-a definit activitatea de aproape un deceniu, excluderea din rândurile cercetătorilor odată cu stingerea scandalului “grupului de meditație transcendentală” fiind nedreaptă, nemeritată.
Mișcarea transcendentală(apărută în 1977) suscitând interesul intelectualilor, avea să fie “lichidată” în 1982 cu repercusiuni nefaste asupra științelor, instituțiilor, oamenilor ce avuseseră minimă legătură cu fenomenul de proveniență orientală. Psihologia era radiată din nomenclatorul profesiilor, Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologie și filialele lui desființate. Cauza? Tehnicile mentale antistres, metodele de autocunoaștere, de calmare a minții, au fost percepute de conducerea comunistă ca un uriaș complot antisocialist, iar odată stabilit acest fapt, mișcarea transcencendală a devenit bun pretext pentru timorarea intelectualilor, transformându-se rapid într-o demonstrație de forță a securității, un avertisment pentru cei ispitiți de gândul vreunei revolte. Este izbitor contrastul dintre natura inofensivă a ceea ce s-a petrecut atunci în cursul acelor ședințe de relaxare, și rezonanța malefică de eveniment subversiv și conspirativ pe care meditația transcendentală a căpătat-o în ochii securității. S-au rostit cuvinte dure, complot, trădare, rebeliune, dar mult mai grav e că s-au schimonosit destine, oameni cu trasee limpezi s-au văzut scoși din rosturile lor, marginalizați, expediați în profesii necalificate, trimiși să ispășească o vină inexistentă. E și cazul lui Costache Olăreanu, care neimplicat și neparticipant la ședințele transcendentale(dar cu un dosar veșnic nefavorabil), avea să fie trimis ca muncitor necalificat la Uzinele Timpuri Noi spre a fi reeducat prin muncă. Toată suflarea muncitorească știa că reeducarea prin muncă era destinată inșilor fără căpătâi, ori era clar că cel ajuns mijlocul lor nu se încadra categoriei reeducabile, studiile sale depășind poate și pe cele ale directorului, ba mai mult decât atât Olăreanu era un membru al Uniunii Scriitorilor! Se întrebau pe bună dreptate ce reprezentau ei în ochii sistemului, cum adică intelectualul era forțat, pedepsit, condamnat să presteze muncă grea necalificată, în vreme ce salariați cu vechime practicau de bună voie aceeași muncă? Gândeau și înțelegeau că locul scriitorului nu e în secția de turnătorie, convenind în unanimitate a-l proteja în ciuda recomandărilor securiștilor de a-l căzni la cele mai anevoioase și istovitoare munci. Nu a stat mult, a fost reîncadrat conform studiilor ca metodist la Oficiul de Informare Documentară al Învățământului, reluându-și activitatea de cercetare, onorând-o până în anul pensionării(1989).
Pensionarea nu a însemnat plafonarea profesională, nu a ales anii de meritată odihnă în confortul casei bucurându-se de tovărășia partenerei de viață, amuzându-se de giumbușlucurile câinilor de companie. A continuat să muncească la Inspectoratul pentru Cultură al municipiului București(1990-1991) inițiind și organizând primele două ediții ale Festivalului de Teatru “I. L. Caragiale”. În toamna lui 1990 “Valentin Silvestru, eternul entuziast” îi propunea să-și lege numele “de o măreață realizare”, un festival de teatru care să se desfășoare în capitală, festival care să aibă un trofeu al orașului transmisibil de la un an la altul, manifestare artistică teatrală la care să participe cele mai bune spectacole ale stagiunii precedente. De la idee până a fi desemnat director al Festivalului nu afost decât o întrunire în care Gina Patrichi i-a rostit numele. Nu a înșelat așteptările, a demonstrat cu prisosință spirit organizatoric, reușind să se încadreze în fondurile alocate, asigurând cazarea a peste 300 de participanți, plata sălilor de spectacole, coșuri de flori la sfârșitul fiecărei reprezentații, premiile în bani, tipărirea diplomelor, invitațiilor, programelor, plata juriului, etc. S-a implicat cu același devotament și în organizarea celei de-a doua ediții, bucurându-se de aprecierile și sprijinul lui Ion Caramitru, bazându-se pe obiectiva elaluare a juriului condus de Marin Sorescu. Un gust amar a simțit doar atunci când corespondența zilnică i-a adus pe birou o scrisoare de recuzare, un membru al juriului anunțându-și refuzul(în prima zi de festival) de a fi parte componentă a echipei cu onorant rol de a stabili o ierarhie pe criterii de valoare artistică a participanților manifestării culturale. Motiva personajul respectiv că juriul este “stalinist”, că “însăși ideea de festival cu premii” este inadecvată timpurilor de criză de atunci. Incidentul nu a umbrit cu nimic succesul festivalului, premiile nu au fost suspendate, și-au aflat beneficiarii în destoinici scenografi și actori debutanți. Că cele întâmplate l-au marcat pe organizatorul Costache Olăreanu stau mărturie târziile rânduri din “Director de festival”( Adevărul literar și artistic, din 23 noiembrie 1997). Se prea poate ca acest moment să-l fi determinat să accepte apoi postul de director general în Ministerul Culturii(1991), luând pe umerii săi responsabilitățile de redactor și director al Editurii Fundației Culturale Române(1996-1998).
Scrie și publică articole, din 1995 este colaborator al revistei de cultură “Adevărul literar artistic”, semnatar al rubricii “Fereastra”. Trebuie să îi amintim pe autorii morali ai rubricii, Cristian Tudor Popescu și Tița Chiper, primul, redactor șef, intuind în moldoveanul nostru “o sită nouă” utilă reconfigurării revistei secondat de distinsa doamnă stabilind inspirat titlul spațiului rezervat scriitorului nostru. Pomenim apoi întregul colectiv redacțional încurajându-l să continue ori de câte ori gânduri de renunțare îi dădeau târcoale, nu din nepricepere ci mai ales din lipsa timpului, căci fiind meticulos și foarte critic cu propriile scrieri, recitea, reformula de zeci de ori până a da materialelor sale forma finală, spre a fi predate redacției ca bune de tipar. Tuturor le mulțumește în “O sută de tablete”(26 octombrie 1997) recunoscând că nu și-a închipuit că va ajunge la această cifră “astronomică”. Scriind tablete săptămânale a fost prezent în paginile revistei până în 1998, a “deschis” peste 180 de “ferestre”, tablete literare, articole minione ale genului publicistic, cu teme ce își au sursa, izvorul din realități contemporane. Sunt scrise în tonalități ironico-pamfletare, sunt captivante, ușor de citit, te poartă prin istoria literaturii române și universale, te întorc în regimul comunist, te aduc în prezentul schimbărilor politice ale țării în perpetuă tranziție, te introduc în culisele concursurilor literare. Temele sunt trecute prin filtrul psihologiei și filosofiei, toate tabletele se încheie într-o notă ironic-optimistă, întrebarea finală cerând cititorului să mediteze și să concluzioneze în funcție de cât de valoros este bagajul propriu de cunoștințe. “Ierarhii literare”, “Singur și inactual”, “Memorii princiare”, “A. Toma”, “Caracter și politică”, “Muzeul romancierilor lumii”,”Moralitatea recunoștinței”, “Arta de a fi inoportun”, “Oglinzi retrovizoare”, “Premii literare”, “Nostalgia cenzurii”, “Schimbarea schimbărilor schimbate”, e o enumerare cu rol de minimă exemplificare a tabletelor anului 1997. Tabletele lui sunt sclipiri de gânduri sincere, eliberate de teama cenzurii de altădată, iar apariția atâtor foiletoane săptămânale conturează convingerea că se simțea atras de “scrisul scurt” chiar dacă îi răpeau timp prețios elaborării scrierilor de mare întindere. Dealtfel spune în una din tabletele sale mărturisește că “pe lângă inerentele clipe de oboseală” aceste micro medalioane i-au adus “o satisfacție necunoscută până atunci”.
Sunt în egală măsură optimist și fatalist și cred că viața fiecăruia dintre noi nu s-ar fi putut petrece altfel, decât așa cum ți-a fost scris”.Costache Olăreanu e posesorul unei biografii plină de convulsii și cotituri spectaculoase, viața sa fiind presărată cu urcușuri și coborâșuri, trebuind mereu a se integra în diferite colective de specialiști. Cu asemenea traseu furtunos, fără stabilitate profesională, oricare dintre noi se poate întreba când a avut timp să scrie o literatură atât de bogată și originală, căci angajat că oricare român al epocii sale trebuia să lucreze șapte zile pe săptămână. Nu s-a retras în liniștea caselor de creație de la Pelișor, Mogoșoaia sau Păltiniș, puse la dispoziție de regim scriitorilor și artiștilor plastici, a scris “pe unde s-a nimerit, pe colțul mesei de la bucătărie, pe genunchi”, abia prin anii ‘80 a avut biroul său. Nu și-a pierdut vremea cu clasamente literare, iar când scria o carte evita să vorbească despre treburile lui literare. Majoritatea cărților sale au fost “produsul acelor pauze în activitatea funcționărească”, cei 40 de ani de muncă cu program fix, rigid, îngăduindu-i a se abandona scrisului duminica și sâmbătă după-amiază, uneori pe “șest” la birou ferindu-se a fi văzut de șefi.
“Când eram mic, mic de tot, voiam să mă fac birjar, era vremea trăsurilor în orașul de provincie în care am trăit. Pe urmă pompier, sergent de stradă, brutar, cofetar… și am ajuns la meseria asta de scriitor, care e într-un fel tot o meserie de brutar, fiindcă nu e nici o deosebire între a scoate pâine și a scoate cărți”. De la Huși la Târgoviște, de la București la Cluj, de la prăbușiri la ascensiunii nevisate, omul și scriitorul Costache Olăreanu a ars niște etape care l-au ridicat de la statutul de ucenic la cel de maestru. Până în anul descinderii în Târgoviște, chiar dacă citea pe nerăsuflate tot ce biblioteca tatălui îi oferea, nu cred că s-a gândit că ar putea scrie. Dar intrat în cercul adolescenților literați, și-a descoperit ușurătatea ticluirii versurilor, satisfacția sporirii volumelor manuscrise, plăcerea lecturării creațiilor prietenilor și colegilor de liceu. Cenaclul lor literar lua ființă în 1943, fiecare dintre ei avea să-și și-a creeze propria revistă, fiecare dintre ei analizând critic scrierile celuilalt. În paginile acestor reviste manuscrise au dezbătut variate chestiuni stilistice, aici își comunicau proiectele literare, aceasta era spațiul secret unde își comentau lecturile particulare. Ideea revistelor manuscris a aparținut lui Simionescu, el stabilind de altfel formatul ineditelor publicații(patru pagini pe jumătate de coală). “Apolo”, “Orașe de nikel” s-au numit revistele lui Olăreanu, “Cântece noi” a purtat semnătura lui Petrescu, “Carnet literar” era a lui Simionescu. Revistele manuscrise în unic exemplar au circulat de la unul la altul, în paginile lor tinerii literați debutând cu fragmente de proză sau poezii. Hușeanul nostru debutează cu versuri în “Cântece noi”, iar apariția cărții sale manuscrise conținând sensibile poezii este anunțată de Simionescu în revista sa. De la etapa revistelor manuscris tinerii visând să devină scriitori au trecut firesc la etapa jurnalelor, caiete de consemnări zilnice a unor întâmplări, evenimente trăite.
Chiar dacă în 1945 Olăreanu revenea la Huși, relațiile lor de prietenie nu au fost afectate de distanța exprimată în kilometri, iar jurământul de a nu publica a fost respectat și după reîntregirea grupului odată cu anii de studenție din Bucureștiul universitar. De precizat că perioada universitară întregește grupul(Al. George, Petru Creția, Tudor Țopa) pe baza acelorași principii comune. Odată cu debutul lor în serie(Simionescu în 1969, Petrescu în 1970, Olăreanu în 1971), critica literară sesiza apariția unui grup literar, Dan Culcer numind fenomenul “Școala de la Târgoviște”, I. Buzura spunându-i “Școala de proză de la Târgoviște”, M. Cimpoi utilizând formularea “Școala literară și artistică de la Târgoviște”. Au fost numiți “caligrafi”, “sertariști”, “diariști”, toate aceste catalogări făcând evident referire la metoda de scriere, de păstrare, de notare(zilnică, în jurnale) a impresiilor generate de oameni, evenimente, locuri. Deși au apărut tardiv față de timpul elaborării lor, operele scriitorilor târgovișteni au beneficiat de o bogată reprezentare în publicistica literară. În cronici de întâmpinare, studii, eseuri, interpretările se circumscriu unei receptări critice pozitive. Numeroase judecăți de valoare asupra rolului Școlii literare de la Târgoviște în evoluția literaturii românești au fost exprimate de critici avizați nu doar în publicistica literară ci și în volume. Școala de la Târgoviște a fost o formă de rezistență culturală și artistică arătând că inovația și creativitatea pot înflori în condiții restrictive. Aflați la început de creație, membrii grupului literar nu au făcut concesii regimului a cărui cenzură ciuntea masiv din operele literare, alegând îndelungă așteptare în locul apariției unor volume ce nu i-ar fi reprezentat în totalitate. E în fapt o formă de sfidare a dogmatismului comunist, singura lor posibilitate a se opune unui sistem ideologic pe care nu îl acceptau, nu doreau să facă parte din el, mai ales din perspectiva creației literare(viața personală nu putea fi schimbată). Au scris împotriva unui timp, spațiu, mediu degradat, fiind acei creatori rebeli care n-au vrut și n-au putut fi înfrânți de orânduirea socialistă nici prin forță nici prin ademenire în jurul fenomenului cultural specific epocii. S-au retras într-o activitate literară privată, subterană, cu manuscrise editate în regie proprie, păstrate ani la rând în sertare(neștiute membrilor familiei).
Ce promovează Școala de la Târgoviște ne spune Lina Codreanu în cartea sa “Costache Olăreanu. Arhitecturi ludice”: “Târgoviștenii aleg fragmentarul, schița, povestirea, jurnalul, romanul, tableta, crochiul, adică forme literare ale prozei scurte, cu excepția romanului. Alegerea subspeciilor presupune o atitudine de frondă față de literatura de până atunci, dar e un gest asumat, caligrafii fiind conștienți că genul scurt e pretențios, cerând un conținut restrâns, acuratețe în stil, mustul lecturii, rotunjimea lucrării”. Așadar prin Școala de la Târgoviște proza noastră contemporană dobândea un spațiu nou, căci grupul romancierilor formați în atmosfera târgovișteană impuneau în jurul anilor 1970 o formulă narativă deosebită de cea frecventată de majoritatea scriitorilor din acel moment, anunțând cu un deceniu înainte câteva direcții fundamentale ale epicii generației ‘80. Mircea Simionescu, Al. George, Radu Petrescu, Tudor Țopa și al nostru Costache Olăreanu sunt scriitorii care au creat stilul specific așa numitei Școli de la Târgoviște, cărțile lor îndelung elaborate surprinzând prin noutatea procedeelor narative folosite în texte.
Revenind la Costache Olăreanu, scriitorul este recunoscut pentru stilul său de scriere caracterizat printr-un umor rafinat și o abordare confesivă. E adeseori ironic, dar ironia sa nu e niciodată acută, ci mai degrabă tandră, cu parfum retro. A fost un “miniaturist” al prozei, scriind povestiri scurte(nici romanele lui nu sunt ample), ceea ce i-a conferit un loc special în literatură română. Scriitorul debutează în “Luceafărul”(1966) cu o schiță, “Un cer atât de aproape” și abia în 1971 îi apare prima carte “Vedere la balcon”, o culegere de proză scurtă cuprinzând schițe, portrete, fragmente de jurnal. Critcii literari îl remarcă imediat, instalându-l de la început în rândurile autorilor inventivi și rafinați. În 1978 trimitea Editurii Cartea Românească volumul “Confesiuni paralele”(roman), iar în 1979 apărea în librării “Ucenic la clasici”(jurnal), cartea ce evocă figura ilustrului autor al “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, obținând cu aceasta anul următor Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1980 vede lumina tiparului “Ficțiune și infanterie”(roman) cea mai lăudată carte a sa, am putea spune la concurență cu “Ucenic la clasici”. Bogați în apariții editoriale sunt anii ‘80, Costache Olăreanu publicând “Fals manual de petrecere a călătoriei”(1982), “Avionul de hârtie”(1983), “Cvintetul melancoliei”(roman, 1984), “Cu cărțile pe iarbă”(roman, 1986), “Dragoste cu vorbe în copaci (1987). Anii de după comunism sunt la fel de prolifici, publicând “Poezie și autobiografie”(confesiuni, 1994), “Caiete vechi și sentimentale”(versuri, 1994), “Lupul și Chitanța”(1995, obține Premiul Asociației Scriitorilor din București), “Scrisoare despre insule”(1999, Premiul Asociaț Scriitorilor din București), “Merci pour les covrigi”(tabletele din “Adevărul literar artistic” 1999). Rămase în manuscris alte trei volume aveau să fie editate postum, “De la Abulius la Zotta”(2000), “Cum poți să fii persan”(2001), “Frica”(2001). Citiți proza lui Olăreanu și veți descoperi că nu este nicidecum plicticoasă, ba dimpotrivă sprintenește imaginația și ascute gândirea prin alternanțe neașteptate între trecut și prezent, schimbări de dispoziție sufletească. În toate cărțile sale sunt “felii” din “propria experiență de viață, fie că e vorba de persoane(din familie, școală, cultură, politică), de pașii formării ca intelectual, de complexitatea emoțiilor, de frică dosarului personal, de proiectele scriitoricești”. Asemeni celorlalți caligrafi târgovișteni și Costache Olăreanu deschide cititorului ușile laboratorului său de creație și dă la iveală felul în care “se scrie o scriere”, “o meta-carte”, “cartea care vorbește despre carte”. Scriitorul hușean “se deosebește de ceilalți caligrafi târgovișteni prin jocul cu imaginația, “glisând pe neașteptate, subminând coerența epicului, alunecarea dintr-un timp într-altul, de la o autobiografie la alta și pendulează lesnicios între realitatea imediată și fabulosul imaginar”(Lina Codreanu). Nu doar în opera de ficțiune ci și în cazul epistolelor se simt înclinații spre ecranizare, spre nararea unor întâmplări derulate în manieră cinematografică, împodobite în hainele autenticului. De altfel, în tinerețe avusese intenția să urmeze studii dramaturgice.
Și-a iubit locurile natale, a rămas întreaga lui existență puternic atașat sufletește de orașul Huși, toate scrierile sale lăsând urme de neșters. Nu doar atât, participa vădit încântat la cele mai importante evenimente aniversare ale liceului hușean, mândru că drumul său în viață pornise de pe băncile acestei instituții de prestigiu național, recunoscător urbei natale ce-l plasa în galeria personalităților hușene. Aceeași legătură sufletească va sta la baza deciziei sale a dona bibliotecii municipale hușene mare parte din biblioteca personală, alături manuscrisele sale. Ultima sa vizită în locurile copilăriei se derula într-o duminică ploioasă de 18 septembrie a anului 2000, lăsând deoparte vreme de câteva ore onoranta calitate de președinte al juriului Festivalului Internațional de Satiră și Umor “Constantin Tănase” din Vaslui. I se citea pe chip bucuria revederii locurilor dragi, amintirile stârnind duioase melancolii. Murea câteva zile mai târziu, în 23 septembrie 2000 trecea pragul spre “dincolo”. Scrierile postume au continuat să inunde piața editorial până-n 2014, omagiul suprem fiind organizarea anuală a Simpozionului Național “Școala de la Târgoviște – Tradiție și continuitate”. Adevărată pavăză împotriva uitării!
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: HCM 1554/1952; Costache Olăreanu – Confesiuni paralele(Editura Cartea Românească, București, 1978); Lina Codreanu – Costache Olăreanu. Arhitecturi ludice(Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019); Theodor Codreanu – Scriitori vasluieni(Editura Tritonic, București, 2019); Ioan Baban – Univers cultural și literar vasluian : dicționar(Editura PIM, 2008); Studii și cercetări de documentare. Educație. Învățământ(nr. 1-2/1976); Luceafărul(nr. 36/2000); Adevărul literar artistic(1997); Tribuna Școlii(1972); Echinox(18 iunie 2011); ro.scrib.ro;
